Există o oră precisă, chiar înainte de ivirea zorilor, când Munții Șureanu par să respire odată cu negura care se ridică lent de pe văi. La 1.700 de metri altitudine, aerul este tăios, rarefiat, purtând cu el mirosul aspru de cetină umedă, de iarbă strivită sub copitele oilor și de fum de lemn de brad. Aici, la granița nevăzută dintre cer și pământ, dar și la confluența geografică a cinci județe, Alba, Sibiu, Gorj, Vâlcea și Hunedoara, se întinde Poiana Muierii. Pentru călătorul modern care străbate în viteză șoseaua Transalpina, cunoscută odinioară drept „drumul regelui”, acest platou montan poate părea doar un alt punct de belvedere de o frumusețe sălbatică. Însă, pentru oierii din Ținutul Momârlanilor și pentru comunitățile pastorale din Mărginimea Sibiului sau din nordul Olteniei, Poiana Muierii nu este o simplă destinație geografică. Este un sanctuar al memoriei, o arhivă vie a transhumanței și locul unde, de peste o jumătate de mileniu, se desfășoară una dintre cele mai vechi și mai reziliente sărbători pastorale ale Carpaților: Nedeia din Poiana Muierii.
Analiza fenomenului de la Poiana Muierii solicită o privire multidisciplinară. De la geografia aspră care a izolat și protejat în același timp comunitățile, la sociologia transformărilor industriale din Valea Jiului și până la revirimentul spiritual contemporan materializat prin târnosirea unei noi biserici de lemn în anul 2026, sărbătoarea depășește granițele unui simplu festival folcloric. Este o epopee a supraviețuirii culturale.
Anatomia și etimologia unei sărbători străvechi
Pentru a înțelege anvergura fenomenului, trebuie mai întâi descifrat conceptul de „nedeie”. În spațiul carpato-danubian, nedeia reprezintă mult mai mult decât o petrecere câmpenească. Din punct de vedere istoric și etnografic, termenul are rădăcini adânci, precreștine, fiind o modalitate prin care comunitățile izolate se reuneau la altitudine pentru a celebra ciclurile naturii și divinitățile protectoare ale munților. Odată cu trecerea secolelor, aceste ritualuri au fost asimilate și suprapuse peste marile sărbători religioase ortodoxe în cazul Poienii Muierii, peste sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, prăznuită la 20 iulie.
Dincolo de componenta sa spirituală, nedeia pastorală deținea o funcție economică, legislativă și socială vitală. Timp de secole, sus pe munte, departe de autoritatea strictă a vămilor și a stăpânirilor din văi, păstorii se întâlneau pentru a face negoț liber, fără taxe vamale. Aici, ciobanul din Transilvania (din Petrila, Șugag sau Poiana Sibiului) schimba produse cu cel din Oltenia (Novaci, Voineasa). Pe aceste platouri se perfectau alianțe matrimoniale menite să revigoreze fondul genetic al satelor de munte, se stabileau rutele pentru transhumanța de toamnă („tomnatul” și ulterior iernatul la câmp) și se judecau, după legi nescrise, litigiile privind hotarele pășunilor sau izvoarelor.
Atestarea documentară a Nedeii din Poiana Muierii la anul 1484 o plasează într-un context istoric impresionant, la mai puțin de o viață de om distanță de prima mențiune a unei nedei pe muntele Cornul Nedeii din Transilvania, la 1373. Longevitatea sa peste 540 de ani de atestare continuă, cu o singură sincopă majoră demonstrează rolul său de pilon de stabilitate pentru o civilizație pastorală care nu a cunoscut granițele statale artificiale.
Misterul Toponimic: matriarhat, mitologie și tragedie
Numele „Poiana Muierii” ridică întrebări legitime, purtând ecourile unor narațiuni care pendulează între mitul fondator, documentul istoric și legenda locală. Toponimia românească abundă în referințe care includ cuvântul „muiere” (Dealul Muierii, Valea Muierii, Muierești), termen care, în accepțiunea sa arhaică, nu deținea conotațiile familiare sau peiorative de astăzi, ci desemna femeia matură, matroana, apărătoarea gospodăriei.
O primă ipoteză de lucru, cu rădăcini în memoria colectivă și în istoriografia orală a regiunii, sugerează că numele provine din vremurile invaziilor sau ale atacurilor cetei de jefuitori asupra așezărilor pastorale montane. Conform unei legende cu accente de matriarhat, femeile rămase la stâne sau în cătune, în timp ce bărbații erau plecați cu turmele în transhumanță îndepărtată, s-ar fi înarmat cu unelte și bâte, respingând cu succes atacatorii. După ce i-au alungat pe jefuitori peste culmi, locul a căpătat numele de Poiana (sau Dealul) Muierii, simbolizând forța femeii din mediul pastoral. Această teorie se aliniază altor tradiții confederative cu caracter matriarhal din România, cum este legenda Babei Vrâncioaia din Țara Vrancei.
O a doua narațiune, mult mai recentă, oferă o explicație tragică pentru istoria modernă a poienii. Tradiția orală recentă menționează că, în preajma anului 1947, în timpul desfășurării nedeii, a izbucnit un conflict violent între mai mulți ciobani, motivul disputei fiind, aparent, o femeie. Confruntarea a degenerat rapid într-o tragedie, soldându-se cu pierderea a două vieți omenești. Bătăușii ar fi fost trimiși în închisoare, iar comunitatea, îngrozită de profanarea unui spațiu considerat sacru prin vărsare de sânge, a abandonat sărbătoarea.
Deși această legendă a crimei pasionale din 1947 este adesea invocată pentru a explica întreruperea bruscă a nedeii populare, acest aspect necesită o documentare arhivistică suplimentară. Nu există suficiente informații clare în sursele secundare pentru a distinge cu precizie între o realitate juridică înregistrată de jandarmeria rurală și un mit folcloric menit să justifice represiunea pastorală de la începutul regimului comunist. Prin urmare, coroborarea faptelor istorice exacte referitoare la anul 1947 rămâne o direcție deschisă pentru viitoarele cercetări de arhivă.
Cronicarul unui neam: Dr. Dumitru Gălățan-Jieț
Memoria acestor munți ar fi riscat să se piardă definitiv în absența unei munci titanice de recuperare etnografică. Acest rol i-a revenit lui Dumitru Gălățan-Jieț, un eminent cercetător și scriitor petrilean, medic de profesie și momârlan prin naștere, supranumit de confrați și critici drept „academicianul momârlanilor” sau „doctorul în științe momârlănești”. Ajuns în 2026 la venerabila vârstă de 86 de ani, el deține un portofoliu impresionant de 42 de volume, constituind cea mai vastă literatură de frontieră și etnografie dedicată vreodată Văii Jiului și locuitorilor ei.
Născut, crescut și trăitor neîntrerupt în satul Jieț, experiența lui Gălățan-Jieț nu este una ex cathedra, ci una imersivă. Mărturisește că a fost copilul care a păzit vacile pe izlaz și oile la munte, a participat la cositul fânului, la botezuri, frății de cruce, nedei, clăci și a mers cu ghiozdanul-traistă (straița țesută la război) la colindul Pițărăilor în Ajunul Crăciunului. Datorită acestei trăiri organice, scrierile sale, premiate adesea (precum lucrarea Păstoritul în Valea Jiului, ieri și azi, desemnată „Cartea anului 2014” de Liga Scriitorilor din România), au o acuratețe chirurgicală.
Unul dintre marile sale triumfuri extra-literare a fost determinarea Academiei Române să revizuiască și să corecteze definiția incorectă și cu tentă peiorativă a cuvântului „momârlan” din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, redând astfel demnitatea unei întregi populații.
Referitor la subiectul de față, lucrarea de căpătâi a autorului este volumul documentar „Nedeile din Munții Șureanu. Nedeia din Poiana Muierii, ultima care mai dăinuie” publicată la Casa de Editură Exclusiv. Această carte recuperează geografia pierdută a nedeilor pastorale, demonstrând că, odinioară, Munții Șureanu găzduiau multiple asemenea întâlniri. Gălățan-Jieț cartografiază zeci de locuri: Vârful lui Petru, Dobraia, Clăbucet, Jigoru Mare, Smida Mică, Smida Mare, Măgura Hațeganului, Piatra Albă, Obârșia Lotrului, Lupșa, Bătrâna, Poiana Omului, Nederu, Târsa, Steaua, mergând cu atestările până lângă Sarmizegetusa Regia. Dintre toate, autorul demonstrează că Nedeia din Poiana Muierii este singura care a supraviețuit timpului și istoriei.
Așa cum evocă autorul însăși vibrația acestor locuri, cu un talent de reporter profund ancorat în ancestral: „…dacă pui urechea pe pământul strămoșesc, vei auzi clinchetul clopotelor de la mioare, tropotul cailor, strigătele ciobanilor și băcițelor, dar și cântecul de fluier coborând aici din timpuri îndepărtate, chiar din timpurile strămoșilor daci.”
În primăvara anului 2026, la Muzeul Satului Tradițional de la Jieț, scriitorul și-a lansat lucrarea de maturitate, o sinteză masivă intitulată „Aproape totul despre momârlani” (cartea cu numărul 42), completând astfel un arc peste timp al istoriei nedeilor și al oamenilor care le-au dat viață.
Momârlanii și Barabele: Un conflict identitar
Sărbătoarea de la Poiana Muierii nu poate fi decuplată de contextul socio-istoric dramatic prin care a trecut regiunea. Ciobanii care urcau la nedeie sunt cunoscuți astăzi sub numele de momârlani. Autohtoni ai locului, urmași direcți ai geților și dacilor liberi care au rămas închiși în amfiteatrul natural al munților, păstrându-și nealterat fondul etnic, portul și limba, momârlanii au dezvoltat o cultură a rezilienței. S-a sugerat chiar că însuși stindardul dacic (Daco lupul cu trup de șarpe) ori structurile comunitare ancestrale s-au conservat cel mai bine în această enclavă, definită de un un ecosistem pastoral autosuficient.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, viața lor se desfășura imuabil. Odată cu 1840-1850, prospectarea și exploatarea masivă a cărbunelui (începând cu carierele de suprafață la Petrila, în Dealul Negri) au deschis forțat Valea Jiului. Extracția huilei a atras mase enorme de lucrători din întreg Imperiul Austro-Ungar și, ulterior, din restul României. Pentru a-și apăra modul de viață de acest șoc cultural și demografic, autohtonii s-au retras spre înălțimi, pe coastele versanților, lăsând luncile în seama industriei și a noilor sosiți.
A apărut astfel o falie sociologică profundă. Nou-veniții i-au denumit pe localnici „momârlani”. Deși termenul avea inițial o nuanță superioară, peiorativă din perspectiva muncitorului industrial față de agricultor, el provenea dintr-o realitate obiectivă (momârlele reprezentau movilele de piatră cu rol ritualic sau de hotar trasat pe munte, iar „momârlan” însemna omul de lângă momârlă, omul muntelui). Comunitatea autohtonă nu doar că a acceptat termenul, dar l-a transformat într-o emblemă de mândrie.
În replică, momârlanii i-au numit pe coloniști „barabe”. Originea cuvântului se regăsește cel mai probabil în germanul Bauarbeiter (lucrător la calea ferată sau în construcții). Pentru momârlani, „baraba” sintetiza imaginea cotropitorului menit să tulbure calmul milenar, aducând dezordine, zgomot și fum peste o civilizație a lemnului și a lânii. Documentele antropologice consemnează diferențe fundamentale de etică a muncii între cele două grupuri: în timp ce țăranul momârlan muncea cu o responsabilitate organică legată de pământul său (o economie agrar-pastorală unde lenea echivala cu moartea turmei), muncitorul salariat la mină era asigurat de retribuția lunară, generând stiluri de viață paralele.
În acest mediu dominat de marginalizare reciprocă, unde „barabele” controlau centrele urbane și industria, Nedeia din Poiana Muierii a funcționat pentru momârlani ca o supapă culturală. Era spațiul neatins de dinamită și șine de oțel, unde se puteau reuni cu mărginenii din Sibiu și cu oierii din Oltenia pentru a se asigura, an de an, că identitatea lor pastorală supraviețuiește.
Fractura de 65 de ani și reînnodarea firului istoric
Totuși, istoria modernă a României a lovit și ea la 1.700 de metri. Anul 1947 nu a marcat doar apogeul instalării regimului comunist, ci și ultima nedeie liberă din Poiana Muierii. Fie că întreruperea a fost grăbită de crimele pasionale din acel an (cum reține memoria colectivă), fie că a fost suprimată de un aparat de stat care privea cu maximă suspiciune transhumanța (ciobanii fiind greu de colectivizat și controlați fiscal), rezultatul a fost tăcerea. Timp de 65 de ani, vatra nedeii a rămas părăsită de sărbătoare.
Reînvierea tradiției a venit abia în 2012, grație unui efort generat direct din sânul comunității. Mai mulți oieri din Petrila, din zonele Cimpa, Răscoala și Tirici, au simțit nevoia organică de a restaura legătura cu pământul sfințit de pașii strămoșilor. Oameni precum șeful de strungă Petrică Tiric (cel care de un deceniu coordonează impecabil manifestarea), Maria Avram, Gheorghe Avram, Ion Cerna, Liviu Cerna, Filimon Daj, Ion Ienulescu, Petre Tiric și Ion Ghergan s-au unit pentru a reface și resfinți crucea de la Poiana Muierii. La 20 iulie 2012, preoții Nicolae Negoi și Ion Tiric au sfințit noua cruce de piatră care poartă numele ciobanilor morți în acești munți, marcând renașterea oficială a nedeii.
De atunci, sărbătoarea a crescut exponențial, susținută logistic și financiar de autoritățile locale (Primăria și Consiliul Local Petrila, conduse de primarul Vasile Jurca), de Parohia Ortodoxă Petrila-Cimpa, de Composesoratul „Obștea Jiană”, de Asociația Crescătorilor de Animale din Muntele Sterminosu și Poiana Muierii, precum și de sponsori generoși (precum Emil Ilie Părău sau Dumitru Răscolean).
Declarația actualului șef de munte, Petru Tiric, omul care păstorește strunga petrilenilor, este emblematică pentru transformarea locului: „Cândva, pe aceste meleaguri pășteau mii și mii de oi, iar la strungă se muncea zi de vară până-n seară, la mulsul oilor și făcutul cașului. Astăzi în strunga petrilenilor de la Poiana Muierii nu mai sunt decât puțin peste 100 de oi, dar puterea tradiției păstoritului și, mai ales, bucuria întâlnirii oamenilor la nedeia din munte, este la fel de mare ca întotdeauna”.
Biserica din Nori și târnosirea din 2026
Dacă latura socială a nedeii s-a reconsolidat, dimensiunea sa sacră a cerut o fixare în spațiu. Multă vreme după reluarea tradiției, slujbele de Sfântul Ilie erau oficiate în aer liber, sau, ulterior, într-un Altar de Vară un simplu foișor de lemn. Însă setea de statornicie a transformat poiana într-un centru duhovnicesc.
În jurul altarului, prin eforturile măicuțelor venite de la Mănăstirea Oașa (sub conducerea Preacuvioasei Monahii Ioana Dobeș) și cu sprijinul Părintelui Iustin Miron, al ieromonahului Nicodim Viscopoleanu și al comunității locale, s-au pus bazele Schitului Ortodox Român „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, entitate oficializată în 2024. Momentul de apogeu al acestei lucrări spirituale a avut loc duminică, 26 aprilie 2026, odată cu slujba de târnosire (sfințire mare) a bisericii de lemn a schitului.
Evenimentul a polarizat sute de credincioși care au lăsat văile pentru a urca la 1.700 de metri. Noua biserică este o capodoperă a arhitecturii transilvănene în lemn, realizată cu meșteri aduși de la Bârsana, Maramureș. Sfințirea a fost săvârșită de înalte fețe bisericești: Preasfințitul Părinte Nestor, Episcopul Devei și Hunedoarei, și Preasfințitul Părinte Gherontie Hunedoreanul, Arhiereu-vicar. Cu Sfântul și Marele Mir, ierarhii au uns zidurile bisericii și au pecetluit masa Sfântului Altar, ancorând definitiv sacralitatea în crestele din Șureanu.
Peste așezământ au fost coborâte hramuri puternice: pe lângă Sfântul Ilie Tesviteanul (protectorul tradițional al nedeii), biserica și-a asumat patronajul Sfintelor Femei Mironosițe (prăznuite chiar în ziua sfințirii, subliniind o dată în plus forța feminină legată de istoria locului), al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (la praznicul Tăierii Capului său) și, nu întâmplător, al Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, „Sfântul Ardealului”. La finalul liturghiei, autoritățile, sponsorii, călugărițele și ctitorii au primit distincții și icoane cu chipul părintelui Arsenie Boca, gest de recunoaștere pentru efortul de a „uni cerul cu pământul”.
Acest lăcaș se dovedește a fi esențial pentru continuitatea nedeii. Biserica de lemn din Poiana Muierii garantează că, indiferent de vicisitudinile vremii sau de numărul oilor din strungă, rugăciunea pentru oierii adormiți nu se va mai stinge.
Sărbătoarea simțurilor: tradiție, gastronomie și folclor
Odată stabilit cadrul sacru, cum arată și cum se simte Nedeia din Poiana Muierii în contemporaneitate? Fixată tradițional pentru ziua de Sfântul Ilie (deși calendarul poate împinge evenimentul sâmbăta, duminica sau lunea din preajma datei de 20 iulie, cum este cazul ediției din 20 iulie 2026), nedeia este o veritabilă experiență senzorială și comunitară.
Dimineața la ora 9:00, muntele se umple de freamăt. De pe poteci înguste sau folosind șoseaua Transalpina curg pâlcuri de momârlani îmbrăcați în costumele lor spectaculoase în alb și negru, alături de turiști uimiți și oficialități. Spațiul se deschide prin Sfânta Liturghie Arhierească, urmată de un parastas pentru cei adormiți și rugăciuni de mulțumire pentru cei vii. Un detaliu înduioșător, semnalat de presă în repetate rânduri (inclusiv la ediția din 2023 sau 2025), este clemența vremii: deși se spune că de Sfântul Ilie cerurile descarcă ploi, fulgere și tunete, deasupra Poienii Muierii pare a domni mereu un soare blând, care mângâie mulțimea adunată printre brazi.
Apoi, la orele amiezii, începe festinul muntos, faza de „nedeie pastorală” propriu-zisă. Gazdele din Ținutul Momârlanilor Petrileni, așează pe mese lungi delicatesele de la strungă, gătite sub stricta supraveghere a ciobanilor. Meniul este dictat de secole de transhumanță: jintiță aburindă, caș scos proaspăt din zăr, urdă fină, tocan de oaie preparat în ceaune negre pe piron de lemn, și legendarul sloi de oaie (o conservă ancestrală din carne de oaie pusă în seul propriu, faimoasă printre mărgineni și momârlani, capabilă să hrănească familiile pe timpul iernilor grele).
Sunetul predominant nu este cel al orașelor din vale. Întreaga poiană răsună de muzică, pe o scenă amplasată generos pe platou. Prezentările anuale fie sub bagheta lui Daniel Bolog, cu suport tehnic de la Cristian Drăghici, fie purtate de aplauzele mulțimii aduc pe scenă zeci de artiști. De la ediție la ediție ansamblurile și interpreții compun harta vie a Carpaților: „Junii Petrileni”, „Bujorii Muntelui”, Asociația „Lirica” din Petroșani, „Dorul Munților” din Săsciori, Ansamblul „Nedeia-Novaci”, Ansamblul „Miorița” și elevii Școlii de Artă din Vaideeni, „Câmpul Pâinii”, alături de inconfundabilii „Fluierași din Șugag”. Interpreții vocali precum Ianis Bolosin, Anastasia Jitaru, Jana Coconeț sau Alexandra Vulcu și grupuri cunoscute, precum „Găbudenii” (Viorel Lilioara, Sandu Ilie, Andreea Pongrațiu, Doriana Oltean, ș.a.), întregesc acest spectacol care nu se oprește decât la apus.
Este o revărsare de energie unde „băștinași și barabe deopotrivă” (localnici și nou-veniți, uniți acum sub faldurile turismului de patrimoniu) se prind în hore lungi pe ritmul jienei.
Turism identitar și conservare etnografică
Prezența vizitatorilor de la oraș, parcurgând nou-asfaltata șosea Transalpina, a introdus Nedeia din Poiana Muierii în circuitul unui fenomen relativ nou pentru România: turismul identitar.
Pentru oficialitățile locale, precum primarul Vasile Jurca, sărbătoarea a devenit cel mai puternic vector de imagine pentru Petrila, demonstrându-se a fi, după spusele sale, „cea mai mare serbare pastorală pe care a cunoscut-o vreodată acest loc în istoria sa”. Sloganul care ancorează regiunea direct în moștenirea geto-dacică promite o tranziție curată, ecologică și sustenabilă, de la subteran înapoi spre înălțimile aerisite ale Carpaților.
O concluzie memorabilă: muntele care unește
Când soarele după-amiezii târzii se așază peste crestele Vârfului lui Pătru și peste Șureanu, ecourile muzicii din Poiana Muierii încep să se estompeze. Oierii își întorc privirile către turme, turiștii își repornesc mașinile coborând șerpuitor pe Transalpina spre case, iar în ușa noii biserici de lemn, măicuțele trag clopotul pentru Vecernie.
Povestea Nedeii din Poiana Muierii depășește sfera unui simplu fapt folcloric, a unui târg montan sau a unui concert de zi de vară. Este o veritabilă capsulă a timpului. Atestată de la 1484, tăiată brutal de la rădăcină de tăvălugul istoriei la 1947 și înviat cu încăpățânare de oamenii muntelui în 2012, această adunare demonstrează că identitatea unui popor pastoral nu poate fi stinsă nici de granițe vamale, nici de colectivizare și nici măcar de explozia industriei.
Momârlanii, cei care și-au asumat cu mândrie pietrele hotarelor, ne învață prin această nedeie o lecție universală de geografie umană: într-o lume care tinde să ridice ziduri de separare, ei s-au întâlnit mereu la vârful muntelui, acolo unde provinciile Transilvania, Oltenia, Banatul se contopesc. Poiana Muierii nu a fost niciodată o margine, ci centrul de greutate al lumii lor. Și, atâta timp cât se va găsi o mână de ciobani petrileni dispuși să fiarbă un ceaun de tocan, o măicuță să aprindă o lumânare la altar și un cărturar să noteze povestea lor, cerul se va uni în continuare cu pământul în Ținutul Momârlanilor.
