Uneori, o sărbătoare nu are nevoie de fast pentru a deveni memorabilă. Are nevoie doar de oameni care cred în ea.
La Băile Călacea, într-o zi de sfârșit de august, Ziua Limbii Române nu a fost doar bifată în calendar. A fost trăită. Cu emoție, cu prietenie, cu poezie, cu reviste, cu cărți și cu acea bucurie rară de a-i vedea împreună pe cei care, în feluri diferite, slujesc cuvântul românesc.
Manifestarea organizată de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a adunat jurnaliști, scriitori, poeți, artiști și iubitori de cultură veniți din mai multe colțuri ale țării, dar și din diaspora și din comunitățile românești din afara granițelor. Și poate că tocmai această diversitate a făcut întâlnirea atât de frumoasă: oameni veniți de departe, cu drumuri și preocupări diferite, s-au regăsit, pentru câteva ore, în aceeași limbă.
Ziua a început într-un mod neobișnuit pentru o manifestare culturală: cu un meci de mini-fotbal Old Boys, disputat pe arena din incinta stațiunii. Pentru câteva zeci de minute, microfonul, cărțile și discursurile au fost lăsate deoparte. În locul lor au venit mingea, buna dispoziție, glumele și spiritul de echipă. Jurnaliști, scriitori, poeți și alți iubitori ai mișcării au demonstrat că prietenia culturală se poate construi și în afara sălilor de conferință. A fost o deschidere firească, vie, fără rigiditate. Ca și cum înainte de a vorbi despre limba română, participanții au vrut să-și amintească bucuria simplă de a fi împreună.
Apoi, terenul a lăsat locul cuvântului. Partea culturală a manifestării a fost deschisă de Dumitru Buțoi, președintele UZPR – Filiala „Mihai Eminescu” Timiș, unul dintre principalii inițiatori și organizatori ai întâlnirii.
În jurul său s-au aflat membri ai filialei și colaboratori apropiați: Grigore Mâinea, Nicolae Toma, Constantin Mărăscu, Aura Lupșescu, Ion Ionescu, Daniela Văleanu, Ștefan Tat, precum și alți oameni de presă și cultură din Timișoara.
Au venit și invitați de la distanțe considerabile. Ioan Mirescu, din Bruxelles, a adus simbolic cu el o parte din diaspora românească. Din Serbia a sosit Vasile Barbu, cunoscut promotor al culturii românești din Uzdin, însoțit de o delegație de trei persoane. Prezența lor a dat manifestării o semnificație aparte: limba română nu se oprește la hotare. Ea merge acolo unde există oameni care o vorbesc, o scriu și o păstrează.
Din Râmnicu Vâlcea a venit Zenovia Zamfir, însoțită de alte două persoane. Au fost prezenți, de asemenea, Sorin Micuțiu, reprezentant al UZPR Diaspora – Filiala Europress Spania, Gelu Dobrescu, Ileana Cornelia Neag și Ana Almășana Ciontea din Deva, iar din Lugoj a fost prezent Aurel Constantin Muntoiu,. Manifestării i s-au alăturat și doi reprezentanți ai Grupului Monarhic „Regele Mihai” București, precum și foști colegi petroliști ai lui Dumitru Buțoi, prezențe care au adus întâlnirii o notă de apropiere și de revedere. Subsemnata, Mirela Cocheci, am reprezentat Valea Jiului, cu bucuria de a mă afla, încă o dată, într-un loc în care poezia și jurnalismul pot locui împreună.
Dincolo de nume și localități, însă, toți cei prezenți aveau ceva în comun: respectul pentru limba română. S-a vorbit despre ea ca despre o moștenire, dar și ca despre o responsabilitate. Despre limba primelor povești ascultate în copilărie. Despre limba în care ne-am auzit numele rostit de părinți, despre limba în care ne-am spus primele rugăciuni, primele iubiri și primele despărțiri.
Pentru că limba română nu este numai gramatică. Este și memorie. Este glasul mamei, este caietul de școală, este o scrisoare veche păstrată într-un sertar, este o poezie pe care o știi după zeci de ani fără să mai știi când ai învățat-o, este cuvântul „dor”, atât de simplu și atât de greu de tradus.
Într-o lume în care comunicarea devine tot mai rapidă și mai fragmentată, asemenea întâlniri au și rostul unei aduceri aminte: cuvântul trebuie păstrat cu grijă.
După discursurile dedicate limbii române au urmat lansări și prezentări de cărți și reviste. Și aici atmosfera s-a schimbat din nou. Dacă discursul vorbește mulțimii, cartea vorbește fiecăruia în parte. Volumele au trecut din mână în mână. S-au rostit titluri. S-au povestit istorii despre felul în care s-au născut cărțile. S-au schimbat dedicații și reviste. S-au făcut fotografii care, peste ani, poate vor spune mai mult decât ne imaginăm acum.
Au fost și momente în care întâlnirea culturală s-a apropiat de spectacol, prin cântec și prin prezența artiștilor, amintindu-ne că limba română nu trăiește doar în carte. Trăiește și în cântec, și în poveste, și în vorbirea de fiecare zi.
Un rol important l-a avut și gazda manifestării, Marcel Melteș, administratorul Stațiunii Băile Călacea, căruia participanții i-au adresat mulțumiri pentru ospitalitate și pentru deschiderea față de organizarea acestui eveniment.
Băile Călacea au devenit astfel, pentru câteva ore, mai mult decât o stațiune. Au devenit un loc de întâlnire între Banat, Valea Jiului, Ardeal, Oltenia, București, Serbia, Spania și Bruxelles. Un mic punct pe hartă în care limba română a adunat drumuri venite din direcții diferite. Iar spre final, după discursuri, lansări, cărți, reviste, îmbrățișări și fotografii, Dumitru Buțoi a privit înapoi spre întreaga zi nu doar ca spre un eveniment dus la capăt, ci ca spre dovada că asemenea întâlniri sunt încă necesare.
În încheiere, președintele Filialei „Mihai Eminescu” Timiș a UZPR a subliniat că adevărata reușită a manifestării a fost aceea de a aduce împreună oameni din locuri diferite, uniți prin dragostea pentru limba română, pentru cultură și pentru valorile care ne definesc. El a mulțumit participanților și tuturor celor care au contribuit la organizare, exprimându-și dorința ca asemenea întâlniri să continue și în anii următori.
Poate că aceasta a fost, de fapt, esența întregii zile. Nu câte discursuri s-au rostit, nu câte cărți s-au lansat, nu câte fotografii s-au făcut. Ci faptul că oamenii au venit. Au venit de la Timișoara, Petroșani, Lugoj, Deva, Râmnicu Vâlcea, Bruxelles, din Serbia și Spania. Au venit pentru limba română. Și pentru câteva ore au fost împreună în ceea ce poate fi cea mai încăpătoare casă pe care o avem. O casă fără ziduri. O casă pe care o purtăm cu noi oriunde mergem: Limba română – rădăcină, memorie, și „acasă”.
