Uneori, memoria păstrează lucruri aparent neînsemnate, în vreme ce întâmplările mari se estompează. Un colț de stradă, o voce cunoscută, o chemare neașteptată. De câteva zile, de când Dănuț Buhăescu a trecut la cele veșnice, îmi revine obsesiv în minte un asemenea moment.
Era în primăvara lui 2024. Mergeam pe stradă, când, de undeva, din apropiere, am auzit o voce:
— Hei, Mirela, stai puțin! Am o propunere pentru tine!
Era Dănuț Buhăescu, primarul orașului Uricani.
— Nu vrei să scrii o carte cu poeziile tale despre momârlani?
Așa a început povestea unui volum care, poate, fără acea întâlnire întâmplătoare, ar fi rămas încă multă vreme doar un proiect.
Propunerea lui s-a materializat. Cu sprijinul financiar al Primăriei Uricani și al Consiliului Local Uricani, în decembrie 2024, la Casa de Cultură din orașul Uricani, avea loc lansarea volumului „Ținutul Momârlanilor în versuri și imagini”, în care poeziile mele se întâlnesc cu fotografiile realizate de Sergiu Vințan.
Îmi amintesc acel moment cu o emoție aparte. Pentru mine, cartea însemna întoarcerea prin poezie la un ținut pe care îl port în suflet. Pentru Dănuț Buhăescu, era încă o modalitate de a face cunoscute tradițiile și frumusețile Văii Jiului. Astăzi, când răsfoiesc volumul, mă gândesc că între copertele sale se află și o parte din generozitatea acestui om. El a avut ideea, a avut încredere că proiectul merită realizat și a găsit posibilitatea de a-l susține.
Câteodată, o carte se naște dintr-o simplă propoziție rostită la un colț de stradă. Iar omul care a rostit-o pleacă, lăsând în urmă paginile.
Pe Dănuț Buhăescu îl știu încă din anii ’90, dintr-o altă lume a Văii Jiului, când minele funcționau, orașele erau pline de viață, iar viitorul ni se părea tuturor mult mai îndepărtat decât era în realitate.
Am lucrat mulți ani în aceeași clădire, cea a Primăriei Uricani. Ne-am intersectat pașii pe aceleași coridoare, în același univers al preocupărilor cotidiene, fiecare cu propriile responsabilități. Anii aceia au creat o familiaritate pe care nicio funcție publică nu avea să o schimbe. Pentru mine, el a rămas Dănuț, omul pe care îl știam de o viață, indiferent de demnitățile pe care le-a ocupat ulterior.
De-a lungul anilor, destinele noastre s-au intersectat în diferite împrejurări. Am urmărit transformările orașului, schimbările prin care a trecut comunitatea, dificultățile provocate de restrângerea activității miniere și încercările de a construi un alt viitor pentru această parte a Văii Jiului. Dănuț Buhăescu a fost viceprimar din 1996, iar în 2004 a devenit primar al Uricaniului, funcție pe care a exercitat-o timp de șase mandate consecutive.
Dar dincolo de toate aceste date, care vor rămâne în arhive, există o biografie mult mai puțin cunoscută. O biografie pe care am avut privilegiul să o ascult chiar de la el.
Într-o zi, împreună cu jurnalistul Tiberiu Vințan, am petrecut aproape două ore în biroul lui Dănuț Buhăescu. Nu a fost o întâlnire obișnuită. Discuția a depășit repede problemele administrative și preocupările cotidiene. Dănuț a început să ne povestească viața lui. Ne-a vorbit despre copilăria grea, despre anii petrecuți la Casa de Copii, despre dificultățile prin care trecuse și despre drumul său către Valea Jiului. Ne-a povestit cum a ajuns să muncească în mină, cum a intrat în viața sindicală și cum, mai târziu, destinul l-a purtat spre administrația publică, până în fruntea orașului Uricani. Am ascultat o poveste de viață pe care nu o poți cuprinde în câteva date biografice. În fața noastră nu mai era doar primarul cu șase mandate, omul obișnuit să ia decizii și să poarte responsabilitatea unei comunități. Era copilul care cunoscuse lipsurile, tânărul care își căutase un rost, muncitorul care își câștigase existența în subteran.
Între aceste ipostaze se întindea un drum lung, cu încercări despre care vorbea deschis. Mi-a rămas în memorie felul în care și-a reconstituit existența, fără să o reducă la succesele profesionale. Ne-a povestit multe alte întâmplări, unele dureroase, altele luminoase, alcătuind, din frânturi de amintiri, un destin pe care puțini dintre cei care îl cunoșteau doar în calitate de primar îl bănuiau. M-am gândit atunci cât de puțin știm, uneori, despre oamenii pe care îi întâlnim de ani întregi. Vedem funcția, vedem realizările, vedem omul care vorbește la microfon sau participă la evenimente publice. Rareori ne întrebăm ce copilărie a avut, de unde a plecat, câte uși i s-au închis înainte de a i se deschide una.
Cele aproape două ore petrecute în biroul său mi-au dezvăluit o altă dimensiune a lui Dănuț Buhăescu. Acum îmi dau seama cât de prețioasă a fost acea întâlnire. Pentru că astăzi toate acele întâmplări, rostite chiar de el, au devenit mărturii ale unei vieți încheiate prea devreme.
Un alt moment pe care nu îl voi uita s-a petrecut în noiembrie 2022, când, în cadrul unui eveniment cultural organizat la Uricani, mi-a fost conferit titlul de Cetățean de onoare al orașului Uricani.
Distincția, acordată de Consiliul Local și înmânată în timpul mandatului primarului Dănuț Buhăescu, a avut pentru mine o semnificație profundă. Uricaniul nu este doar un oraș în care am locuit. Este locul în care mi-am început activitatea profesională, locul unor întâmplări de viață, al unor prietenii și amintiri care nu se pot desprinde de propria mea identitate.
Să primesc această recunoaștere tocmai din partea comunității căreia îi aparțin sufletește a fost o mare onoare. Iar faptul că Dănuț Buhăescu a susținut această recunoaștere a activității mele literare și artistice mi-a întărit sentimentul că, indiferent unde ne poartă viața, există locuri care continuă să ne considere ai lor. Nu am privit niciodată această distincție ca pe un simplu titlu. Pentru mine, ea a însemnat o legătură reînnoită cu orașul și cu oamenii săi.
Istoria administrativă a Uricaniului va consemna proiectele, investițiile, modernizările și inițiativele din timpul mandatelor lui Dănuț Buhăescu. Va consemna și încercările prin care a trecut comunitatea după declinul mineritului, atunci când multe dintre orașele Văii Jiului au fost nevoite să-și regândească existența. Ca orice om implicat în viața publică vreme de atâtea decenii, a cunoscut aprecieri, critici, confruntări și responsabilități. Dar unul dintre aspectele care mi-au atras atenția a fost interesul său pentru păstrarea identității culturale a locului.
Într-un oraș care avea nevoie de investiții, locuri de muncă și infrastructură, el a găsit resurse și pentru proiecte culturale. A înțeles că tradițiile momârlănești, patrimoniul spiritual și oamenii care creează pot contribui la imaginea unei comunități. Pentru mine, susținerea volumului „Ținutul Momârlanilor” rămâne una dintre dovezile concrete ale acestei preocupări.
Și mă gândesc, cu tristețe, că nu voi mai auzi acea chemare spontană de la colțul străzii, nu va mai exista o nouă propunere rostită cu aceeași familiaritate.
Vestea plecării lui Dănuț Buhăescu, la 3 octombrie 2026, m-a tulburat profund. Avea doar 60 de ani. Când cunoști un om de mai mult de trei decenii, dispariția lui nu înseamnă doar pierderea unei persoane cunoscute. Înseamnă că o parte din propria ta tinerețe rămâne, deodată, fără unul dintre martorii ei.
Mă gândesc la anii ’80 -90, la orașul de atunci, la oamenii care ne înconjurau, la lumea care părea atât de stabilă și care, între timp, s-a schimbat aproape în întregime. Mă gândesc la acel copil crescut în Casa de Copii, care nu avea cum să știe că va ajunge să conducă, vreme de peste două decenii, un oraș din Valea Jiului. Mă gândesc la muncitorul din mină, la omul care ne-a povestit, timp de aproape două ore, drumul său prin viață. Și mă gândesc la primarul care, văzându-mă într-o zi pe stradă, m-a strigat pentru a-mi propune să scriu o carte despre momârlani.
Din toate aceste ipostaze se alcătuiește, pentru mine, imaginea lui Dănuț Buhăescu. Nu vreau să transform aceste rânduri într-un elogiu convențional. Nici nu aș putea să cuprind într-un articol tot ceea ce a însemnat el pentru orașul Uricani. Am vrut doar să așez în memoria publică o parte din ceea ce am cunoscut personal: un om care a pornit de jos, care și-a povestit fără ocolișuri greutățile vieții, care a avut încredere în oameni și care a știut, uneori, să transforme o simplă idee într-un lucru durabil.
Astăzi, când scriu despre el la timpul trecut, mă întorc cu gândul la acea întâlnire de pe stradă.
Îl aud parcă din nou: „Hei, Mirela, stai puțin!”
M-am oprit atunci, l-am ascultat și din acea întâlnire s-a născut o carte. Acum, cel care m-a strigat nu mai este. Dar cartea a rămas. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem face în scurta noastră trecere prin lume: să dăm naștere unor lucruri care vor continua să existe și după noi.
Rămas-bun, Dănuț Buhăescu, primarul meu!
Îți mulțumesc pentru încredere, pentru prețuire, pentru povestea vieții tale pe care ai avut generozitatea să ne-o împărtășești și pentru acel strigăt de la un colț de stradă, din care s-a născut o carte.
Uricaniul va merge mai departe. Iar eu voi păstra în biblioteca mea un volum care, dincolo de poezie și fotografie, îmi va aminti mereu și de tine.
Dumnezeu să-ți odihnească sufletul în pace!
Mirela Cocheci
Scriitor, Cetățean de onoare al orașului Uricani
