Cum s-a văzut greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 în presa comunistă

Prima și una dintre cele mai importante acțiuni revendicative organizată de muncitori în timpul regimului comunist din România a avut loc acum 45 de ani.  Între 1 și 3 august 1977, în Valea Jiului, minerii intrau în grevă, una la care aveau să participe circa 35.000 dintre angajații din sectorul minier de la toate exploatările din regiune. Revolta minerilor din 1-3 august 1977 a avut loc în contextul unor condiţii foarte grele de muncă și a unor prevederi legislative menite să le îngreuneze și mai mult situația.

Mijloacele tehnologice din minerit erau foarte precare iar accidentele de muncă deveniseră destul de frecvente și din ce în ce mai grave. În plus, anul 1977 a fost un an greu pentru economia României, urmările crizei energetice mondiale din 1973-74 încă erau resimţite, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat şi mai mult situaţia. În acest context, cu toate că minerii solicitau, printre altele, reducerea planului de producţie, Nicolae Ceaușescu nu a acceptat sub nici o formă acest lucru şi a insistat ca toţi indicatorii stabiliţi anterior să fie îndepliniţi. Pentru mobilizarea minerilor, tot atunci a fost introdus sloganul: ”Mineri, dați țării cât mai mult cărbune !”

Greva propriu-zisă a început la mina Lupeni pe 1 august 1977 şi s-a încheiat pe 3 august 1977. Minerii şi-au stabilit inițial revendicările privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, pe care au hotărât să le prezinte la Bucureşti, printr-o delegaţie alcătuită din 100 de persoane. Ulterior s-a renunţat la această idee, care nu era agreată nici de conducerea țării. Dar minerii erau deciși să nu renunțe la protestul lor. Astfel, greviştii de la Lupeni s-au adunat în curtea minei unde, în scurt timp, li s-au alăturat ortaci de la celelalte exploatări miniere din Valea Jiului, care şi-au susţinut revendicările în ceea ce avea să fie prima mișcare socială muncitorească cu caracter revendicativ de la instaurarea în România a regimului comunist.

Nicolae Ceaușescu, care atunci cumula toată puterea, prin funcțiile ocupate în stat, a fost nevoit să își întrerupă concediul pe care îl petrecea la malul Mării Negre, pentru a se deplasa la fața locului. Mai întâi, a ordonat oprirea trenurilor pentru ca minerii să nu vină la Bucureşti şi l-a trimis  pe secretarul CC al PCR, Ilie Verdeț, să calmeze situaţia. Acesta nu a avut însă succes și, mai mult, stârnind furia greviștilor în fața amenințărilor cu care a venit la ”negocieri”, a fost sechestrat în ghereta portarului de la intrarea în mina Lupeni, împreună cu prim-secretarul de partid din Petroșani, Clement Negruț și președintele UGSR și ministru al Muncii, Gheorghe Pană. Ortacii au decis că demnitarii vor fi eliberaţi doar în clipa în care Nicolae Ceauşescu va sosi, personal, la fața locului pentru a negocia revendicările greviștilor. În fața unei astfel de situații, Ceaușescu însuși a simțit nevoia să fie prezent la negocierile directe cu protestatarii, semn că situația era cu adevărat una gravă. A aterizat la Petroșani în data de 3 august 1977 și a început să lanseze o serie de promisiuni, cu scopul de a calma spiritele și a-i determina pe oamenii nemulțumiți de condițiile de muncă și de sărăcia în care erau nevoiți să trăiască, să revină la lucru. El le-a promis îmbunătățirea condițiilor de muncă, salarii mai mari, creșterea calității alimentației și a bunurilor de consum, revizuirea sistemului de pensii, ba chiar și locuințe. Doar așa, într-un final, după mai multe ore de discuții și multe promisiuni, i-a convins pe oameni să abandoneze protestul și să revină la lucru, începând cu data de 4 august.

Nicolae Ceaușescu și activul de partid de la Petroșani la sosirea în Valea Jiului, pe 3 august 1977 (Fotografie din arhiva Muzeului Mineritului din Petroșani)

Dacă inițial, numărul greviștilor a fost de doar câteva mii, în cele trei zile de protest, acesta a ajung până la circa 35 de mii (chiar 90 de mii, după unele surse). Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați și nu iau în considerare membrii de familie și celelalte persoane din afara sectorului minier, care s-au alăturat minerilor. În ciuda acestui fapt, presa locală cât și cea națională a vremii, a păstrat o tăcere absolută asupra evenimentelor petrecute în Valea Jiului între 1 și 3 august 1977. Abia în ziua de 4 august, după vizita președintelui României, ziarul Scânteia (oficiosul Partidului Comunist Român) publică pe prima pagină un articol intitulat “Tovarășul Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită de lucru în Valea Jiului”. Chiar din titlu se poate observa lejeritatea abordării subiectului și a faptului că așa zisa vizită avea de fapt scopul acoperirii efectelor unei greve de amploare. În corpul materialului se prezintă doar meritele minerilor, aceștia fiind numiți “detașament de frunte al clasei noastre muncitoare”, precum și promisiunile lui Nicolae Ceaușescu asupra îmbunătățirii calității condițiilor de munca și de trai, dar se omite cu desăvârșire faptul că ”vizita de lucru” a fost determinată de un amplu protest al minerilor și că a existat o grevă în care a fost criticat atât partidul cât și președintele (acestea fiind unele dintre cele mai mari ofense care pot fi aduse într-un regim comunist).

“Luând cuvîntul în cadrul adunării, Gheorghe Feier, directorul exploatării miniere Vulcan, Gheorghe Lițcan,  miner șef de brigadă la exploatarea minieră din Livezeni, ing. Rodica Tatulici, director la întreprinderea „Vîscoza“ din Lupeni, au dat glas bucuriei si satisfacției tuturor minerilor de a avea din nou pe secretarul general al partidului in mijlocul lor. În același timp, ei și-au exprimat satisfacția și totala adeziune la politica partidului nostru de ridicare continuă a nivelului de trai si în acest cadru, de creștere mai accentuată a remunerației minerilor.” – relatează Scânteia în nr. 10873 din 4 august 1977

În realitate lucrurile au stat cu totul și cu totul diferit. Primul secretar al comitetului de partid Petroșani, Clement Negruț, a încercat, la 1 august, să discute cu minerii revendicările lor, dar dialogul a degenerat în altercații, care au alarmat autoritățile locale. Aceștia s-au grăbit să informeze situația la București iar Ilie Verdeț, delegat de Primul Ministru Manea Mănescu să rezolve problema, și-a anunțat sosirea la Lupeni. În acele zile, N. Ceaușescu se afla la Neptun, unde purta discuții cu secretarul general al PC Spaniol, Santiago Carillo. Minerii au refuzat însă orice discuție cu Ilie  Verdeț, acuzat de a fi nereceptiv la cererile lor, și au cerut venirea lui Ceaușescu la discuții.

Cererile către Ceaușescu dar și plângerile minerilor asupra condițiilor de viață erau prezentate, oră de oră, la microfonul amplasat în ghereta de la poarta numărul 2 al minei Lupeni, care a devenit principala tribună de la care era exprimate punctele de vedere ale greviștilor. Ca și lider al minerilor s-a impus Constantin Dobre, de la mina Paroșeni, cel care a decis în cele din urmă sechestrarea lui llie Verdeț, Gheorghe Pană și Clement Negruț, până la venirea lui Ceaușescu.

Lista de revendicări a minerilor cuprinde următoarele cereri:

1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi.
2. Pensionarea minerilor la vârsta de 50 ani (limita maximă).
3. Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global.
4. Să se mențină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut-adică până la data de 1.VII.1977).
5. Reducerea planului de producție la nivelul minelor, proporțional cu forța vie activa productiva.
6. Sistarea abuzurilor de funcție (prin control inopinat exercitat de organele de stat și de partid la nivel de minister).
7. Să nu se ridice costul alimentelor odată cu creșterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioada de întârziere sau într-o mai mică măsură față de creșterea reală a salariilor).
8. În niciun caz să nu se adopte măsuri de represiune morală, fizică sau de alt gen asupra delegației reprezentative cât și asupra celor care au luat cuvântul înaintea sosirii Secretarului General în incinta exploatării miniere Lupeni.
9. Cerem cu insistență ca întreaga demonstrație pașnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicității la radio si televiziune.
10. Cerem reducerea reală a personalului tehnico-ingineresc și administrativ în toate exploatările miniere și introducerea personalului ingineresc în producție ca cel puțin sa lucreze efectiv 4 (ore) în producție.
11. Asigurarea locului de muncă pentru femei (crearea de noi locuri de munca pentru femei).
12. Asigurarea reală și nepărtinitoare a asistenței medicale în toata Valea Jiului.
13. Sistarea penalizărilor la salariile în regie.
14. Calcularea pensiilor de bătrânețe cu coeficient de procentaj, cel stabilit prin lege până la data de 01.VII 1977.
15. Calcularea retribuției de 2 la suta la pensia de bătrânețe cu procentajul stabilit până la data de 1.VII.1977.
16. Să se respecte exercitarea forței de munca a individului în orice întreprindere miniera (prin transfer cu articolul 11.

Într-o primă fază, venirea lui Ceaușescu a tulburat și mai mult apele, întrucât acesta a refuzat chiar primele revendicări ale minerilor. Presiunea adusă de grevă a făcut însă ca, în cele din urmă, Ceaușescu să accepte cererile greviștilor, iar unele au fost, parțial, chiar rezolvate. Astfel, s-au respectat promisiunile privind: programul de 6 ore (4 schimburi pe zi), masa gratuită la intrarea în schimb, construirea de cămine pentru nefamiliști, cantine, înființarea unor întreprinderi (Țesătoria Lupeni, Confecții Vulcan, Tricotaje Petroșani) care au asigurat locuri de muncă pentru femei. În schimb, s-a recurs la o altă măsură pentru a reduce în mod mascat cheltuielile salariale și în multe cazuri a fost anulată pensia de gradul III iar muncitorii au fost încadrați în alte grupe de muncă, de către o comisie medicală.

Cât despre aspectul legal, puterea executivă a falsificat legislația privind pensionarea conform intereselor sale, după greva minerilor circulând două versiuni ale aceleiași legi privind asigurările sociale de stat și a asistentei sociale. Astfel, Legea nr. 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale și de stat și asistența socială a fost adoptată de Marea Adunare Naționala și publicata în Buletinul Oficial nr. 61 din 8 iulie 1977. Ulterior, ea apare din nou, în Buletinul Oficial nr. 82 din 6 august 1977, cu același număr și aceeași data, dar cu numeroase modificări față de textul inițial, publicat imediat după adoptare.

Pentru că nemulțumirea minerilor pe marginea acestui subiect mocnea încă, la câteva zile după grevă, oficiosul comunist Scânteia va prezenta câteva explicații cu privire la controversata lege a pensiilor care a constituit principalul motiv de declanșare al grevei, împreună cu o serie de articole de propagandă despre minerii fruntași ai Văii Jiului și ”grija partidului și statului față de nevoile reale ale oamenilor muncii”, într-un alt articol fiind prezentat și faptul că adoptarea unei noi grile de salarii aduce minerii în rândul muncitorilor cu cele mai mari salarii la nivel de țară.

Evident că punctul 9 din Platforma de revendicări a minerilor, referitor la transparența mediatică a protestului lor, nu a fost respectat. Nici presa națională și nici cea locală nu au scris nici un cuvânt despre greva de la Lupeni, așa cum subiectul nu s-a regăsit nici în programele de știri ale postului național de radio și televiziune. În același nr. 10873 din 4 august 1977 al ziarului Scânteia, se vorbea doar despre mitingul convocat de Ceaușescu la Petroșani, în fața Primăriei, unde în fața a câteva sute de oameni adunați în grabă de autorități, liderului comunist i-a fost decernat titlul onorific de ”Primul Miner al țării” de către ortacii din Valea Jiului. Nici celelalte publicații naționale ale vremii, ”Scânteia Tineretului”, ”România liberă” sau ”Flacăra” nu au amintit nimic despre greva de la Lupeni.

Similar, presa locală a ocolit la rândul ei subiectul. Săptămânalul județean ”Drumul socialismului” avea să publice abia în 7 august 1977 o relatare de la ”vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Valea Jiului”, acesta fiind de fapt o preluare din textul agenției naționale de presă Agerpres. Ziarul dedică, de asemenea, un alt articol explicațiilor referitoare la aplicarea noii legi a pensiilor și o pagină de propagandă având ca subiect performanțele din producție ale unor mineri fruntași de la exploatările miniere din regiune.

În perioada grevei din 1977 ziarul local „Steagul Roșu”, editat în Valea Jiului, apărea săptămânal. Așa se face că abia în numărul 7792 de vineri, 5 august se relata despre faptul că „în cursul zilei de miercuri (3 august), tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, a făcut o vizită de lucru în Valea Jiului pentru a analiza la fața locului, felul în care se acționează pentru aplicarea hotărârilor celui de-al Xl-lea Congres al Partidului în acest sector al industriei noastre.”

Ziarul local ”Steagul roșu” apărea la vremea aceea în 8 pagini. Pe pagina întâi, se relata despre adunarea populară de la Petroșani. Pagina a doua era rezervată tot vizitei de lucru, arătându-se, într-un frumos limbaj de lemn specific epocii, că minerii din Valea Jiului și-au exprimat dorința și l-au rugat pe tovarășul Nicolae Ceaușescu să accepte propunerea de a primi titlul de „miner de onoare”, aceasta fiind o expresie a deosebitei prețuiri pe care o dau preocupării și grijii pe care secretarul general al partidului și statului o acordă muncii și vieții celor care lucrează în industria minieră, dezvoltării acestei importante ramuri, creșterii nivelului de trai material și spiritual al celor ce muncesc în acest domeniu de prim ordin al economiei noastre naționale”. În realitate, această propunere a minerilor nu a existat, ea fiind regizată de autoritățile locale. Paginile din mijloc (4-5) ale aceluiași ziar local erau grupate sub un titlu comun: „Grijii partidului față de munca și viața noastră RĂSPUNDEM SIMPLU, MINEREȘTE, PRIN FAPTE DE VREDNICIE”. Undeva în pagina a 7-a sunt publicate și 3 poezii („Inscripție-n cărbune” de Maria Dincă, ”Iubirii tale” de Viorica Bălan și „6 August” de Mircea Gorun), toate grupate sub un titlu comun, “OMAGIU”. Ultima poezie, probabil simbolic strecurată de vreun redactor, se referă la grevă, dar este vorba despre greva minerilor de la Lupeni din 1929. În rest, nici o altă aluzie la cele petrecute în zilele de 1-3 august 1977 la mina Lupeni.

Chiar și în aceste condiții, oamenii din Valea Jiului și românii, în general, aveau să afle adevărul despre această primă mișcare de protest care a zguduit regimul comunist al dictatorului Nicolae Ceaușescu, din presa internațională citată pe frecvența posturilor radio ”Europa Liberă” și ”Vocea Americii”, care difuzau programe în limba română și care au relatat pe larg evenimentele din august 1977, din Valea Jiului.

Cu toate că unele din revendicările greviștilor de la Lupeni au fost satisfăcute de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, minerii au avut mai mult de suferit de pe urma acestui protest. Represiunile au început să apară imediat după jumătatea lunii august. Participanţii la grevă, care fuseseră filmaţi în secret, au fost chemaţi la sediul Securităţii, unde au fost interogaţi şi torturaţi. Totodată forţele de Securitate şi Miliţie au fost întărite iar la intrarea în minele din zonă au fost postate blindate pentru a descuraja noi acţiuni de protest. Persoanelor găsite vinovate de ”tulburarea liniştii publice” li s-au întocmit dosare penale. În urma proceselor au fost internaţi la psihiatrie 50 de protestatari, iar 15 grevişti au fost condamnaţi la închisoare.

”În pofida promisiunilor făcute de Nicolae Ceauşescu, pentru ca greviştii să-şi reia lucrul, pedeapsa s-a dovedit extrem de severă: arestarea delegaţilor aleşi pentru întrevederea cu şeful statului, „curăţirea“ muncitorilor care şi-au reclamat drepturile (din care mai mult de 4.000 au fost concediaţi şi aproximativ 3.000 „deplasaţi“ în alte mine din afara Văii Jiului), acte de violenţă comise faţă de „vinovaţi“ de către agenţii Securităţii ”angajaţi“ ca mineri, declararea regiunii Lupeni „zonă interzisă“ sunt doar câteva din măsurile punitive luate de regimul comunist”, se arată într-unul din panourile de informare din ”celula” rezervată grevei de la Lupeni din 1-3 august 1977, de la Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței Anticomuniste de la Sighet.

Evident, nici despre aceste lucruri, românii nu aveau să afle decât după căderea cortinei de fier, când presa românească, descătușată din chingile cenzurii comuniste, avea să aducă la lumină adevărurile istorice ale primei greve anticomuniste din România dictatorului Nicolae Ceaușescu.