Senatul Universităţii Politehnica Timişoara s-a reunit joi, 16 februarie 2023, în şedinţă festivă în vederea decernării celei mai înalte distincții pe care o poate acorda o instituție de învățământ superior, titlul de Doctor Honoris Causa, domnului Ioan Holender, fost student al Politehnicii timișorene, artist liric (bariton), impresar şi manager cultural, cel mai longeviv director al Operei din Viena (1992-2010), preşedinte de onoare şi director artistic al Festivalului „George Enescu” (2003-2015), Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara. Pe lângă membrii comunității academice a Universității Politehnica Timișoara, la eveniment au participat ministrul culturii, Lucian Romașcanu, primarul Timișoarei, Dominic Fritz, prieteni din lumea artistică.
Ceremonia a fost deschisă, după intonarea binecunoscutului Gaudeamus de către corul bărbătesc al Operei Române Timișoara, de președintele Senatului Universității Politehnica Timișoara, prof.univ.dr.ing. Radu Vasiu, care a subliniat importanța titlului de Doctor Honoris Causa uneia dintre cele mai proeminente personalități culturale ale Timișoarei, maestrul Ioan Holender, chiar în ajunul deschiderii Capitalei Europene a Culturii Timișoara – 2023, program la care Universitatea Politehnica Timișoara a participat încă din faza întocmirii propunerii câștigătoare.
Tot în deschiderea evenimentului, rectorul Universității Politehnica Timișoara, conf.univ.dr.ing. Florin Drăgan, a menționat reîntoarcerea la Politehnică a lui Ioan Holender în cel mai potrivit moment, chiar înaintea deschiderii Capitalei Culturale Europene, amintind și emoția care l-a încercat atunci când l-a rugat pe maestru să accepte acordarea titlului, iar răspunsul acestuia a fost „La Politehnica mea?”. Laudatio a fost citit de către prof.univ.dr.ing. Ștefan Kilyeni, un vechi prieten al maestrului, care a punctat principalele momente ale vieții și carierei lui Ioan Holender, o poveste demnă de un roman sau film.
După primirea diplomei de Doctor Honoris Causa și a robei cu însemnele Politehnicii timișorene, Ioan Holender a mulțumit pentru titlul decernat atât conducerii Universității Politehnica Timișoara, cât și prietenilor prezenți la eveniment. În alocuțiunea care a urmat, maestrul Holender a vorbit cu emoție despre perioada copilăriei și adolescenței petrecute la Timișoara, despre perioada studenției la Institutul Politehnic Timișoara, despre respectul profund pe care îl are pentru profesorii pe care i-a avut, despre revolta studențească din 1956, la care a participat și care i-a schimbat cursul vieții, despre plecarea la Viena și dorul de țară care l-a măcinat mereu, despre cariera culturală și promovarea artiștilor români peste hotare, oferind o adevărată lecție de viață pentru toți cei prezenți.
Cine muzicianul și omul de cultură este Ioan Holender?
Pentru a avea o imagine mai completă a personalităţii lui Ioan Holender, amintim câteva din etapele vieţii sale.
S-a născut la Timişoara, în 18 iulie 1935, într-o familie de evrei înstăriţi. Tatăl său era proprietarul unei fabrici de oţet, iar pe linie maternă se trăgea din familia Dornhelm. Bunicul său, Eugen Dornhelm, era un comerciant de textile cunoscut şi respectat. În cel mai bun spirit al Timişoarei şi al Banatului, în casă se vorbea în trei limbi – germană, maghiară şi română.
În 1942 a început şcoala românească, apoi a fost nevoit să se mute în Fabric, la o şcoală evreiască. Este perioada în care persecuţiile împotriva evreilor erau la ordinea zilei, punând la grea încercare viaţa, proprietăţile şi afacerile familiei. După război a venit naţionalizarea comunistă, care a distrus totul.
La 13 ani s-a înscris la o Şcoală medie tehnică de profil electroenergetic, unde a susţinut şi examenul de maturitate. A început să practice serios mai multe sporturi, tenisul fiind pe primul loc. În aceeaşi perioadă s-a simţit atras din ce în ce mai mult de spectacolele de operă şi de teatru. Originea „nesănătoasă” i-a blocat accesul la Facultate, așa că s-a angajat la Uzina Electrică – a devenit vatman, conducând tramvaiele de serviciu tehnic. În felul acesta a scăpat de originea burgheză, fiind acceptat la Politehnică – Facultatea de Mecanică, secţia de material rulant.
În toamna anului 1956, când era în anul al treilea de facultate, evenimentele din Ungaria au declanşat şi la Timişoara mişcări serioase în rândul studenţilor, la care Ioan Holender a participat în mod activ. Rezultatul – a fost exmatriculat împreună cu alţi colegi, cu interdicţia de a se mai înscrie vreodată la o facultate în România. În perioada următoare a trăit din tenis – antrenor la şcoala sportivă, la CFR şi la o unitate militară.
În 1959 tatăl său a depus cererea de emigrare în Israel, obţinând permisiunea de a pleca prin Viena. Mama sa trăia deja acolo – părinţii săi divorţaseră cu câţiva ani în urmă.
În perioada de început, adaptarea la Viena a fost dificilă (la fel şi obţinerea dreptului de a rămâne acolo). A încercat să continue studiile, fără succes. A lucrat ca desenator tehnic. A început să meargă la Operă şi la Burgtheater (evident, la „Stehplätze”), unde a făcut şi figuraţie şi asistenţă de regie. Tenisul l-a ajutat foarte mult să se integreze.
Dar opera îl atrăgea. Timp de trei ani a făcut studii muzicale, în 1962 devenind bariton cu acte în regulă. Primele roluri în această nouă calitate le-a avut la St. Pölten şi la Wiener Neustadt – Escamillo în Carmen-ul lui Georges Bizet. În 1964 a fost angajat la Stadttheater din Klagenfurt, având şi o serie de apariţii la celebrul Wiener Konzerthaus.
În 1966 Ioan „Holi” Holender (cum a apărut pe afiş) a fost invitat la Opera din Timişoara – a cântat Giorgio Germont în Traviata lui Giuseppe Verdi şi Escamillo. Aplauze şi ovaţii – publicul timişorean l-a primit cu toată dragostea.
La întoarcerea în Austria şi-a analizat, în mod realist, posibilităţile de evoluţie şi şansele de viitor, luând decizia de a renunţa la cariera de solist de operă (avea 31 de ani). S-a angajat la Agenţia de impresariat „Starka” (a lui Alois Starka), unde, în câţiva ani, a desluşit toate tainele meseriei. Încet-încet a devenit un nume cunoscut în lumea operei (atât în cea a managerilor cât şi în cea a artiştilor). În 1972 a preluat agenţia, care va deveni în final „Agenţia de impresariat Holender”.
Prin inteligenţa şi profesionalismul cu care conducea agenţia de impresariat şi-a făcut un număr mare de prieteni – manageri de operă, solişti, dirijori. Printre ei se afla şi Eberhard Waechter, directorul Volksoper din Viena.
La Staatsoper, unde lucrurile nu prea mergeau bine, director era Claus Helmut Drese. Franz Vranitzky, cancelarul Austriei la acea vreme, l-a invitat pe Eberhard Waechter şi i-a propus să preia ambele teatre de operă din Viena – Staatsoper şi Volksoper. Waechter a acceptat, dar a pus o condiţie: secretar general să fie Ioan Holender. O propunere surprinzătoare – Holender obţinuse cetăţenia austriacă cu puţin înainte. A urmat discuţia dintre cancelar şi Ioan Holender. Rezultatul: ministrul culturii şi educaţiei a anunţat în 22 iunie 1988: Waechter director al Staatsoper şi Volksoper, Holender secretar general, pentru un mandat de 6 ani, cu intrare în vigoare de la 1 septembrie 1991. Waechter s-ae ocupat mai mult de proiectul pentru Volksoper, Holender de cel pentru Staatsoper.
Dar viaţa le-a rezervat o surpriză – decesul neaşteptat, după 6 luni, al lui Eberhard Waechter (29 martie 1992). Holender s-a gândit că, în aceste condiţii, ar fi normal să demisioneze, asigurând interimatul până la numirea unei noi conduceri. Nu a fost aşa – cancelarul Vranitzky l-a invitat din nou la discuţie. Nu ştia că sindicatul operei şi orchestra (practic Filarmonica din Viena) îl anunţaseră în prealabil pe cancelar de întreaga lor susţinere pentru Ioan Holender. Rezultatul – în 2 aprilie 1992 este numit director al celor două opere (avea 57 de ani, nebănuind atunci că vor mai urma şi alte două mandate).
La începutul mandatului a realizat că ansamblul operei a ajuns la cele mai joase cote – practic nu mai exista. Şi pentru roluri mici trebuiau chemaţi solişti din exterior, ceea ce implica cheltuieli foarte mari. Pas cu pas a reconstruit ansamblul, astfel încât cea mai mare parte a repertoriului putea fi realizată doar cu membrii ansamblului. A angajat tineri solişti, foarte talentaţi, mulţi dintre ei fiind la ora actuală vedete incontestabile la marile opere din Europa sau de peste Ocean. A preferat să-i plătească mai bine pe cei din ansamblu, chiar dacă a trebuit să reducă onorariile celor „mari”.
Se cuvine să menţionăm că, în pofida unor acuzaţii din partea presei austriece că a „românizat” ansamblul operei din Viena, a angajat mulţi solişti din România. Cifrele stau dovadă: Ileana Tonca (1999-prezent, peste 900 de spectacole), Simina Ivan (1995-2020 – peste 750 de spectacole), Aura Twarowska (2007-2019, peste 400 de spectacole), Roxana Constantinescu (2007-2013, peste 150 de spectacole), Teodora Gheorghiu (2007-2010, peste 100 de spectacole), Elisabeta Marin (2007-2010, peste 100 de spectacole). Timp de mulţi ani, până la venirea sud-coreeanului Jongmin Park, întregul compartiment de başi era format din solişti români excepţionali, angajaţi de Ioan Holender: Dan Paul Dumitrescu (2000-prezent, peste 900 de spectacole), Alexandru Moisuc (1997-2020, peste 650 de spectacole), Sorin Coliban (2008-2020, peste 450 de spectacole). Un caz aparte, care dovedeşte flerul lui Ioan Holender de a descoperi şi de a lansa tinere talente, este cel al sopranei Anita Hartig, pe care a angajat-o în 2009 – după 150 de spectacole la Viena (roluri mici, roluri mari). Anita cântă azi pe scenele celor mai importante teatre de operă din lume: Metropolitan, Covent Garden, Paris, München, Barcelona…
Oedipe-ul lui George Enescu a fost un alt vis împlinit al lui Ioan Holender – proiect comun cu Deutsche Oper Berlin, de mare succes, s-a jucat de 20 de ori. La premieră spectatorii au avut prilejul să admire, în superbele holuri ale operei, o expoziţie de fotografii despre Bucureştiul interbelic (realizată de Mihai Oroveanu) şi alta cu picturile lui Horia Bernea.
Un ultim amănunt despre cel mai longeviv director al Operei din Viena (3 mandate, 19 ani – record greu de egalat): celebrul violonist Isaac Stern şi-a exprimat admiraţia faţă de un tablou care domina biroul directorial – George Enescu, pictat de Corneliu Baba.
În anul 2003 a acceptat invitaţia de a fi Preşedinte de Onoare al Festivalului „George Enescu” de la Bucureşti. Pornit în 1958, la iniţiativa celebrului violonist american Yehudi Menuhin, festivalul a mers bine până la începutul anilor ’80, când a început decăderea. Trendul a continuat aproape 20 de ani, primele semne de revenire manifestându-se în 2001, când s-a hotărât modificarea periodicităţii de la 3 ani la 2 ani. În calitatea sa de preşedinte de onoare, Ioan Holender a contribuit la continuarea revirimentului la ediţiile din 2003 şi 2005. La conferinţa de presă de la finele festivalului din 2005 a declarat că este pentru ultima oară când apare în această calitate în faţa ziariştilor.
A renunţat la calitatea de preşedinte de onoare şi a devenit director artistic al festivalului. De aici încolo, timp de 5 ediţii (2007, 2009, 2011, 2013 şi 2015) a avut mână liberă, desigur în limita posibilităţilor financiare, secondat de excelentul director executiv Mihai Constantinescu. Relaţiile personale ale lui Ioan Holender au fost extrem de importante. Şi rezultatele nu au întârziat să apară, calitatea festivalului ajungând la cote de invidiat. A reapărut „turismul de festival” – asta însemnând sute şi sute de melomani din ţările europene, din Israel şi de peste ocean. În 2015 abonamentele se epuizau în zeci de secunde de la punerea în vânzare. Multe concerte sau recitaluri deveneau „sold out” după un sfert de oră.
În 2015, la 80 de ani, în plină forţă creatoare, veşnic tânărul Ioan Holender şi-a anunţat retragerea din funcţia de director artistic al festivalului.