Dorinţa de a fugi de acasă dar şi de a cunoaşte locuri interesante, ne duce paşii nu departe de Sibiu, pe Valea Sadului. Este o destinaţie de duminică, deci consultăm harta şi pornim la drum.
De când cu autostrada, Sibiul se află faţă de noi doar la vreo două ore distanţă. Din oraşul “preşedintelui” mergem spre Cisnădie, un oraş transilvănean mic şi cochet, renumit pentru covoarele care se produc aici, iar mai apoi spre Tălmaciu şi Valea Sadului. Râul Sadu, râu voinic de munte, împarte două grupe importante de munţi, Lotru şi Cândrelul.
Şoseaua, asfaltată şi în bună stare urmează cursul apei. Peisajul este surprinzător. După ce treci de satele cu gospodării întemeiate, unde prosperitatea se află la ea acasă, drumul şerpuieşte printre păduri umbroase şi fâneţe înmiresmate. Aruncate parcă din pensulă, pe coastele mănoase vezi ici o turmă de oi, dincolo o ciradă de vite sau o stână parcă desprinsă din cărţile cu poveşti. Casele tradiţionale, colibele şi stânile răspândite pe culmile montane, livezile ce înconjoară cătunele, tradiţiile bine conservate, ospitalitatea localnicilor, legendele locului şi frumuseţea peisajului sunt elemente perfecte pentru amatorii unei vacanţe la ţară. Se vede treaba că pe aceste meleaguri trebuie să fi umblat “cei 3 ciobănei cu turmei de miei” de pe un picior de plai pe-o gură de Rai….
Trecem pe lângă hidrocentrala de la Sadu II, construită în 1907, apoi pe lângă Sadu V ce datează din 1955, iar mai apoi, după încă 10 kilometri spre inima munţilor, de sus, de pe culmi, printre brazi apare strălucind în lumina soarelui, lacul şi barajul de la Negoveanu. Peisajul este răpitor. Liniştea care te înconjoară este tulburată doar de râsul zglobiu al vreunui copil venit în drumeţie cu părinţii sau de mugetul bivolilor care stau “tolăniţi” în apa de la marginea lacului.
După câteva ore de relaxare şi după o masă la iarbă verde îndestulătoare, coborâm din nou pe firul apei spre Uzina Electrică de la Sadu I, hotărâţi să vizităm Muzeul Energetic Sadu I – Sigmond Dachler.
Primul muzeu cu acest profil din ţară a fost inugurat în anul 1996, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la punerea în funcţiune a uzinei electrice de la Sadu I şi poară numele inginerului Sigmond Dachler care a vegheat timp de câteva decenii la buna funcţionre a acesteia. În clădire ni se oferă o adevărată lecţie de istorie, dar şi de tehnologie. Călătorim parcă în timp şi ne întoarcem în anul 1896 când a fost pusă în funcţiune centrala Sadu I după planurile inginerului Oskar von Miller. Este prima centrală electrică construită la noi în ţară care foloseşte pentru producerea energiei apa, a doua din Europa şi a treia din lume.
Este interesant cum ingierul german care a pus la punct tehnologia de transport la distanţă a energiei electrice în Germania, în anul 1981, vine mai apoi în Transilvania, într-un loc parcă uitat de lume, pentru a produce şi aduce mai apoi lumina electrică, într-un fel revoluţionar pentru acele timpuri, în Cisnădie şi Sibiu.
Însăşi clădirea acestui inedit muzeului este impresionantă şi îşi păstrează cu demnitate vechea arhitectură dar, în acelaşi timp, îşi păstrează funcţionalitatea şi utilitatea în sistemul energetic naţional. Vizităm sala generatoarelor, în care se află utilaje vechi dar bine întreţinute şi încă în stare de funcţionare. Sus, la etaj, sunt trei săli amenajate. Prima, Sala Cronos, ne prezintă o colecţie impresionantă de fotografii, dar şi istoria construirii hidrocentralei de la Sadu I.
De aici aflăm că Oskar von Miller, inginerul care stă în fotografii alături de mult mai celebrii săi contemporani Thomas Edison şi Henry Ford, a ajuns să construiacă această hidrocentrală la iniţiativa câtorva oameni cu stare din Sibiu. Documentele ne spun că în anul 1890, Casa Generală de Economii din Sibiu a donat 1000 de florini pentru ca o comisie de consilieri municipali să meargă în Germania, la Expoziţia Electrotehnică Internaţională de la Frankfurt. Consilierii şi-au făcut treaba şi, doi ani mai târziu, inginerul Oskar von Miller ne vizita locurile. De aici şi până la constrirea hidrocentralei cu care aveau să se fălească şi capitaliştii din perioada antebelică şi interbelică dar şi, mai apoi, comuniştii, nu a mai fost decât un pas. Unul făcut cu marii scrificii, dar şi cu mult devotement.
Sala Vulcan, prezintă vechiul mod de organizare al uzinei. Aici sunt amenajate şi expuse vechile birouri ale proiectantului şi directorului, un atelier de reparaţii dar şi un panou de verificare/ metrologie cu tot felul de cadrane şi ceasuri din alte vremuri montate pe el. Deşi toate acestea par, pentru necunoscători, fantezii ale vreunui artist nostalgic, aflăm că ele reprezentau repere de maximă importanţă pentru tehnica începutului de secol XX.
În ultima sală, intitulată Hermes, aflăm cum se produce energia electrică în hidrocentralele de pe râul Sadu şi care este drumul acesteia de la baraj la reţelele de distribuţie.
Vizitarea acestui muzeu reprezintă pentru noi (şi în mod cert poate însemna acelaşi lucru şi pentru dumnevoastră, cei care veţi decide să ne călcaţi pe urme după lecturarea acestui reportaj) o experienţă deosebit de plăcută.
Ne luăm rămas bun de la gazdele primitoare şi plecăm spre Cisnădioara, pe drumul de întoarcere acasă. Punctăm însă pe harta călătoriilor noastre de duminică încă o aventură şi mulţumirea că am putut să vă împărtăşim cu drag o parte din impresiile noastre. La bună călătorie!
