Cuvintele-mi îngheață pe buze, nerostite,
Vertijul are schije ce aspru biciuiesc
Și tâmpla îmi zvâcnește străpunsă de cuțite,
Iar niște limbi înalte de foc mă-mprejmuiesc.
O frică fără milă năvalnic mă pătrunde
Și gheara-i ascuțită în cord mi s-a vârât,
Să mă ascund îmi vine, să fug, dar nu știu unde,
Rezistă, strigă mintea, rezist, dar nu știu cât!
Pe fruntea-mi străvezie cu greu se înfiripă
O rugă, dar se-neacă, pierdută-ntr-un ocean,
În piept zvâcnirea-i cruntă, se tânguie și țipă
Și-n creștet mă apasă un aspru bolovan.
Ecouri reci și grele lovesc în ziduri sparte,
Cuvintele-mpietrite se-ascund printre zidiri,
Apusul se-ntețește, luminile-s departe
Și-o ceață mi se-așază în suflet și-n priviri.
Neantul mă cuprinde în sânu-i, ca o gheară,
Ridic spre cer o mână, cătând un ajutor,
Un semn, o lumânare, dar vântul mă doboară,
În vălul adormirii nu vreau să mă cobor!
Mulțimi de chipuri hâde, diforme, reci și slute
M-agață, mă sufocă, aș vrea să pot să strig…
Se face întuneric și cad în hăuri mute,
Tentaculele nopții mă prind, mi-e frig, mi-e frig!
