Cum de-ai ajuns tu,
din Valea Luminii,
o Vale a plângerii?
Ce blestem s-a abătut
asupra ta
de ți s-a întunecat privirea,
iar laurii din flori de cărbune
strălucitor
care ne-a încălzit
și ne-a luminat
atâta timp,
ți-au pălit
sub greutatea jugului
pe carea ți l-au așezat
pe umeri niște neisprăviți,
neiubitori de neam și glie?
Cum de-ai devenit lacrimă
peste hotarele
străjuite cu sârg
de-ai tăi grăniceri neînfricați:
Parâng și Retezat
și peste apele duioase
ale bătrânului Jiu
care te-a mângâiat
cu jienele sale?
De ce să fii a plângerii,
leagănul copilăriei mele?
Nu, tu nu ești a plângerii,
Tu ești Valea lui Dumnezeu,
ești bucata de pâine,
ești drobul de sare,
ești „gura de rai”,
ești Valea Luminii
scoasă din adâncuri
de sufletele care te cântă
de sub hotarele tale
cu miros de mină
și speranță!