Valeriu Butulescu / Sânzienele și cântecul dragostei

În urmă cu un an, de Sânziene, Măria vărsase lacrimi amare. Nu ştia mai nimic despre această sărbătoare. Aflase doar că e însemnată pentru fetele de măritat.

Ziua era nelucrătoare. Crucea roşie din calendar nu avea însă treabă cu Sânzienile. Marca naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Acest aspect conta mai puţin. Important e că în acea zi, nimeni nu se atingea de unelte. Sfântul s-ar fi supărat şi grindina venea imediat, ca răsplată. Fiind libere, Măria şi alte fete au ieşit de dimineaţă la câmp. Au împletit coroniţe bogate din sânziene. Au râs şi au glumit despre nunţi şi logodne. Şi-au aşezat coroniţele pe frunte şi s-au întors în sat, cântând, cu braţele încărcate de flori galbene.

Măria şi-a împodobit gospodăria ca-n poveşti. În poartă, la ferestre, sub pernă, la fântână, ba chiar şi la uşa grajdului unde dormea vaca, peste tot a pus sânziene înflorite.

Însă coroniţa de pe capul fetei trebuia să ajungă neapărat sus, pe acoperişul casei. Aşa cerea obiceiul. Şi nu oricum, ci azvârlită de jos, chiar de mâna ei. Era un test de îndemânare, dar şi un fel de a citi viitorul apropiat. Odată ce cădea pe ţiglă, coroniţa trebuia să se oprească acolo. Atunci, cu siguranţă în casa aceea urma o nuntă. În caz contrar, ursitul era departe. Cununia mai avea de aşteptat.

Şi aici au început necazurile. Casa lor era mai ţuguiată decât altele. Aşa ieşise din mâna dulgherilor, care nu se gândiseră la Sânziene. Măria a intuit primejdia. S-a îndepărtat trei paşi de streaşină şi a aruncat florile împletite pe acoperiş, cu toată puterea. Coroniţa a ezitat o clipă, aproape de olanele de pe coamă. După care s-a rostogolit pe ţiglă în jos, căzând în gol. Fata a ridicat-o şi iar a aruncat-o. Fără succes. De fiecare dată coroniţa revenea la picioarele ei.

Măria a luat florile împletite şi a alergat cu ele în odaie, plângând. Semnele erau clare. Rămânea nemăritată şi în acest an. A aşezat sânzienele sub icoană, rugându-se printre lacrimi.

Lucrurile însă nu se mai puteau îndrepta. Nu schimbi aşa uşor ceea ce ţi-e scris. Lunile au prins să treacă, repede, una după alta. Deşi fata era frumuşică, peţitorii nu se arătau. E adevărat, zestrea ei nu arăta grozav. Dar, dacă Sânzienele interveneau, lucrurile se puteau aşeza mai bine. Prevăzătoare, în anul următor Măria s-a hotărât să se pregătească temeinic pentru această sărbătoare.

Imediat după Rusalii s-a dus la Smaranda. Bătrâna îi inspira încredere oarbă. Măria pur şi simplu o adora. Nu exista întrebare la care Smaranda să dea din umeri. Tălmăcite de ea, cele mai inexplicabile vise căpătau noimă şi înţeles.

Dar primăvara la ţară e mult de lucru. Nu ai timp de taclale, ca-n miez de iarnă. Când a venit Măria, Smaranda terminase de săpat fasolea. Tocmai plivea straturile lungi de ceapă din grădină. Fata s-a aplecat şi ea, să smulgă buruienile crescute după ploaie. Oamenii vârstnici devin binevoitori, văzând că tinerii îi ajută. Plivind, Măria i-a povestit păţania ei de anul trecut, când n-a putut să pună cununa de sânziene pe casă. Smaranda a râs.

– Lasă că anul acesta vei reuşi. Sânzienele au mare putere.

– Să te audă Maica Sfântă!

– Lăudat fie numele ei. Da’ să ştii, Mărie! Sânzienele n-au treabă cu Domnul Iisus.

– Păi, de ce se arată de ziua Botezătorului?

– Atunci vara dă în pârg. Noaptea ţine cât ziua. E ceas de cumpănă pentru tot ce e călător: oameni şi păsări. După Sânziene, cucul nu mai cântă.

– De ce?

– Nu se ştie. Unii îl cred obosit. Că, de la Blagoveştenii, el cucuie întruna. Alţii susţin că s-ar fi înecat cu boabe de orz. Şi de aceea tace…

Măria sorbea cuvintele bătrânei. A mai aflat că Sânzienele trăiesc pe pământ, nu în ceruri, aşa cum credea ea. Sunt fecioare de o frumuseţe nemaivăzută. Se preumblă peste păduri şi ape. Poartă veşminte străvezii. Pot fi văzute doar dezbrăcate. În noaptea din mijlocul verii, se strâng în poieni ferite. Atunci îşi aruncă straiele, cântă mai frumos ca privighetorile, se prind în horă şi dansează. Sunt zâne bune pentru ţăran. Îi apără recoltele. Şi grăbesc măritişul fetelor cuminţi.

– Mătuşă! Ai văzut vreodată Sânziene jucând?

– Fată! Omul n-are voie să se le privească! Mai ales când joacă! Cine face asta, înnebuneşte.

– Zău, aşa?

– Ele-s bune, de felul lor. Dar, când se supără, e jale. Fac urât, ca toate fetele frumoase la mânie. Aduc vijelii şi ridică vârtejuri, cum n-ai mai văzut. Nu e bine să le stârneşti…

– Dar cântecul lor…

– Puţini au darul să audă cum cântă Sânzienele. Aceia însă trebuie să se îndepărteze. Nu ca nerodul de Dină Mutu!

Dină era un personaj pitoresc al satului. Un moş cu barbă albă, care se ţinea şchiopătând după câteva oi, pe izlaz. Avea o meteahnă grea: nu putea să vorbească. Când dorea să spună ceva, în loc de cuvinte, scotea nişte sunete dezlânate, fără noimă. Până şi nechezatul unui cal era mai clar.

Copiilor tare le mai plăcea să-l audă pe Dină mormăind. Îl stârneau cu felurite întrebări, prăpădindu-se de râs. Dină însă era mai naiv decât ei. Îi lua în serios. Dacă le înţelegea întrebările, se străduia să le răspundă. Deşi puştimea chicotea pe faţă, omul, prin gâlgâitul său nearticulat, le spunea cum vede el lucrurile. În exprimare folosea intens mâinile, aspect care făcea conversaţia şi mai amuzantă. Obraznicii ăia mici hohoteau fără ruşine. Până când bătrânul îşi pierdea răbdarea şi îi lua la goană, cu ciomagul.

– Mătuşă! De ce Moş Dină nu vorbeşte?

– Dină a fost o mândreţe de băiat! Dar n-a avut minte, fată…

Măria afla atunci povestea tristă a lui Dină Mutu. Care în tinereţe, fusese tare vesel şi vorbăreţ. Învârtea hora voiniceşte şi cânta ca un înger. Fetele se îndrăgosteau de el, pe capete. Dar flăcăul, fălos, nu le lua în seamă. Ii plăcea să le vadă cum îl sorb din priviri. Părea acaparat de cântecele sale. Cât era ziua de mare umbla pe izlaz după oi şi cânta. Nu din fluieră, ca ceilalţi ciobani, ci din gură. În final, aceasă dragoste pentru muzica vocală l-a pierdut.

Într-un an, în noaptea Sânzienelor, Dină a urcat cu ceilalţi flăcăi pe Dealul Peretului, situat în dreapta satului. Aprinseseră foc mare pe culmea din marginea pădurii. După obicei, aduseseră cu ei roţi de căruţă, pe care le îmbrăcaseră în cârpe şi paie. Erau încinşi cu brâuri de pelin.

Când flăcările erau în toi, băieţii au făcut horă bărbătească în jurul focului. Şi-au scos cingătorile şi le-au aruncat în vâlvătaie. Cum ardeau brâurile lor de pelin, aşa trebuia să ardă şi amarul din Preajba. Au aprins prima roată cu paie, lăsându-o să se rostogolească pe deal în jos, până s-a oprit şi s-a stins în Pârâul Rumânii. Pe fundalul întunecat al izlazului, roata de foc părea un soare în mişcare. Spectacolul tulburător era urmărit de la distanţă de sătenii înşiraţi pe marginea drumului. Şi roţile aprinse continuau să coboare din vârful dealului, una după alta.

Încheindu-şi lucrarea, flăcăii s-au pus pe mâncat şi chefuit, lângă foc. Primiseră hrană şi băutură de la gospodari pentru treaba făcută. Cum era de aşteptat, Dină a început să cânte. Glasul său răzbătea până în sat. Dinspre pădure, venea ecoul cântecului său, de parcă Dină ar fi cântat cu două voci. Băieţii îl ascultau cu drag. El era căpetenia lor.

Atunci s-a întâmplat un lucru de neînchipuit. La miezul nopţii, brusc, Dină s-a oprit din cântat. S-a ridicat năucit, ducându-şi palma la ureche. Băieţii continuau să vorbească. El însă le-a poruncit să tacă. „Gura, mă! Voi nu auziţi cântecul?”. Tovarăşii săi au ascultat încordaţi. Nu auzeau decât vaietul stins al pădurii răvăşite de vânt. Au tăcut, totuşi, pentru că şeful lor asculta ca vrăjit. Cu voce gravă, Dină le-a spus: „S-au deschis cerurile… Şi Sânzienele s-au strâns în Poiana Cucului… Cântă aici, la doi paşi de noi!”. Speriaţi, băieţii au stins focul şi au pornit în grabă spre sat. Mai puţin Dină.

– Păi, Dină de ce-a rămas?

– De prost ce era! N-a priceput că doar el avea darul să audă cântecul zânelor. Trebuia să asculte şi să plece. Ştia că n-are voie să se amestece în jocul ielelor…

– De unde să ştie, săracul?

– De la bunica sa. Care a fost muiere cu minte şi cunoştea obiceiurile. I-a spus-o clar şi bursucul…

– Care bursuc?

– Unul dintre înţelepţii pădurii. Când se deschid cerurule, animalele vorbesc, precum oamenii. Dar numai cel ce aude cântecul Sânzienelor le înţelege vorba. Bursucul i-a spus să plece…

– Şi Dină ce-a făcut?

– N-a plecat! Se credea mare deştept! Cum să asculte el de un bursuc?

– Şi?

– Şi în loc să fugă la el acasă, a pornit spre Poiana Cucului. Şi-a bătut joc de harul primit. Cântecul zânelor îi sucise minţile.

– Nu avea voie să le vadă?

– Sânzienele sunt străvezii, precum sticla. Ţi-am mai spus! Omul nu le vede decât atunci când ele se dezbracă…

– Şi?

– Sunt tare frumoase. Cine le vede, nu-şi mai poate lua ochii de pe ele. Mai ales un bărbat…

– Aşadar, Dină le-a văzut…

– Le-a văzut, prostul! Şi încă dezbrăcate… Dar şi ele l-au văzut pe el…

– Şi? Spune, mătuşă!

– Ce să-ţi mai zic? Sânzienele, dacă l-au simţit aşa de curios, s-au gândit să-l ia pe Dină în hora lor! Acela, cum ţi-am zis, era priceput la dans! Dar Sânzienele l-au jucat toată noaptea! Până ce nerodul a leşinat! Şi nici nici atunci nu l-au lăsat. Au turnat apă pe el! L-au trezit şi iar l-au jucat! Dacă nu venea dimineaţa, murea în horă…

– Şi?

– Asta-i tot. Când au mijit zorile, Sânzienele au oprit jocul. S-au îmbrăcat, făcându-se nevăzute, aşa cum sunt ele de obicei. Înainte de plecare, lui Dină i-au luat graiul, ca amintire. Să nu se poată lăuda prin sat cu isprava sa, neisprăvitul! Ăla s-a târât cumva până acasă, frânt de oboseală, cu opincile făcute praf. Parcă era un berbece căpiat. De-atunci a rămas aşa cum îl vezi şi azi: mut şi cu judecata tulbure. Şi n-a mai cântat niciodată…

– I-au luat vocea. Să nu mai cânte aşa frumos…

– Nu cred. Mai degrabă l-au pedepsit! Pentru neascultare!

După păţania lui Dină, zânele fuseseră o vreme supărate pe sat. Au avut de suferit ogoarele, dar mai ales plantele de leac. Sânzienele le-au luat aroma şi puterea tămăduitoare. Pentru Smaranda, care era vindecătoare, a fost o perioadă grea. Din fericire, Sânzienele sunt zâne ale iertării. Au dat uitării întâmplarea cu Dină. Preajba a intrat din nou în graţiile lor. În sat, fetele se măritau iar la soroc, iar mătrăguna, sunătoarea şi muşeţelul îşi recăpătaseră vigoarea de odinioară. Smaranda a zis:

– Anul acesta, în noaptea de Sânziene urc în pădure şi strâng ierburi de leac. Atunci sunt cele mai tari. Mai ales măsălariţa. Cine bea din măsălariţa mea, nu-l mai dor niciodată măselele.

– Mătuşă! Vin şi eu cu dumneata!

– Crezi că te lasă maică-ta?

– Vorbesc cu tata! Abia aşteaptă să mă vadă măritată…

– Te iau, fată. Dar trebuie mai întâi să termin cu prăşitul. Cine nu-şi sapă porumbul înainte de Sânziene, ăla rămâne cu pătulul gol.

Lucrurile mergeau bine pentru Măria. Aşa cum se aştepta, auzind că vrea să meargă noaptea în pădure cu Smaranda, mama ei a bombănit îndelung. Însă tata Gheorghe, ştiind că Sânzienele îi pot aduce fetei un peţitor de treabă, nu s-a împotrivit. Şi a rămas cum vrea el. În casele prejbenilor cânta cocoşul.

Măria număra nerăbdătoare zilele rămase până la sărbătoare. Cum se mai elibera de treburile casei, fugea la Smaranda, cu sapa în mână. A ajutat-o să termine de prăşit porumbul. Prilej de a afla alte şi alte lucruri despre zânele iubirii.

Aşa cum s-au înţeles, în dimineaţa aceea caldă de Sânziene, cu noaptea-n cap, îmbrăcată de sărbătoare, Măria s-a prezentat pe prispa Smarandei. Au luat cele necesare şi au ieşit pe portiţa din fundul grădinii, apucând poteca spre pădure. Măria ducea coşul şi hârleţul, iar Smaranda purta pe umeri o traistă măricică. Mergeau în tăcere. Nu doreau să fie zărite, nici de duhuri, nici de oameni. În lumina lunii, poteca se vedea bine. Aşa că au ajuns repede la Pârâul Pleşoavei.

Când a văzut că Smaranda se îndreaptă spre Poiana Cucului, pe Măria a cuprins-o frica. Şi-a amintit că acolo îl jucaseră ielele pe Dină, până-i pierise graiul. O speria gândul că s-ar putea să se se trezească şi ea în hora lor. Smaranda a înţeles teama fetei.

– Mergi liniştită. Ele au încins hora la miezul nopţii…

– Dar pe Dină l-au jucat până dimineaţa…

– A fost altceva. Pe acela au vrut să-l pedepsească…

– Şi acum ce fac Sânzienile?

– Sunt pe-aici, pe aproape. Prefăcute în boare de vânt. N-au treabă cu noi. Ele ocrotesc culegătoarele de ierburi…

– Pot să le rog ceva?

– Ce vrei de la ele?

– Să-mi aducă mai repede băiatul ursit! Sau măcar să-mi spună cum îl cheamă… Să ştiu şi eu pe cine să aştept…

– Proastă mai eşti!

– Mătuşă…

– Fată! Sânzienele ştiu necazul tău. Ele te cunosc mai bine decât crezi tu. Mai bine decât tine. N-are rost să le rogi. S-ar putea să le scoţi din sărite…

Măria a tăcut. Smaranda tocmai găsise ierburile căutate. Rădăcinile de măsălariţă se răscumpără şi ele. Nu le poţi fura, chiar dacă trăiesc în codru. Procedeul însă e mult simplificat, faţă de culesul mătrăgunei. Trebuie doar să te închini. Şi după ce ai dezgropat rădăcinile, pui în locul lor bucăţele de pâine şi un praf de sare. Măsălariţa se poate scoate cu hârleţul. Nu trebuie trasă cu dinţii, ca Floarea Codrului. Se luminase bine de ziuă. Femeile s-au mai închinat o dată. Şi-au luat traisata şi coşul cu ierburi, pornind spre casă.

De data aceasta, Smaranda a ales altă potecă. Au mers o vreme de-a lungul Pârâului Pleşoavei, până au ajuns la un loc ferit, numit Balta Zmeului. Nimeni nu ştia de ce se chema aşa. Probabil un zmeu furios prăvălise cândva malul abrupt al pârâului, zăgăzuindu-i cursul firav. Se adunase acolo un lac de pădure, cu apă limpede. Noaptea se adăpau aici căprioare, mistreţi şi alţi copii ai codrului. Smaranda s-a oprit. A pus coşul jos. A încercat apa lacului cu mâna. Era călduţă. S-a întors spre fată:

– Dezbracă-te, Mărie! Aici se scaldă ielele. Trebuie să te îmbăiezi în apa lor…

– Mi-e frică de şerpi, mătuşă!

– Proastă mai eşti! Azi şerpii nu se ating de tine! Te păzesc Sânzienele…

– Şi ce trebuie să fac?

– Te dezbraci de tot. Şi-ţi strângi părul, să nu se ude…

– Dacă vine cineva?

– Aici nu vine nimeni, fată! Cel mult zmeul din poveste!

– Intri şi dumneata în apă?

– Păi eu ce să caut? Pe mine doar moartea mă mai peţeşte…

Ştiindu-se ocrotită de zâne, Măria a prins curaj. La urma urmei, de ce să nu asculte ea sfatul Smarandei? Femeia aceasta era toată numai bunătate şi înţelepciune.

Mai întâi, Măria şi-a strâns părul. Apoi şi-a scos cingătoarea, şi-a dat jos ciupagul ungurenesc, catrinţele şi poalele. Era o dimineaţă caldă de vară. Măria şi-a privit mirată sânii rotunzi, luminaţi de primele raze de soare.

Smaranda a scos din traistă un vas de lut, în care avea leşie, iarbă mare şi cenuşă de frasin. Cu acest amestec, Măria şi-a frecat bine corpul. După care a intrat cu teamă în apă, simţind pietrele tăioase sub tălpi. Când apa i-a ajuns la brâu, s-a oprit. S-a lăsat în genunchi, cu faţa spre răsărit şi a început să se spele. Simţea cum o căldură magică îi cuprinde corpul.

Când fata a ieşit din apă, Smaranda a scos din traistă un prosop curat şi o pătură de lână. Femeia aceasta se gândise la toate. Măria şi-a şters bine trupul zvelt. Şi-a pus iar ţoalele. Smaranda i-a aşezat pe umeri pătura călduroasă.

– Stai oleacă jos! Să te încălzeşti!

– Nu mi-e frig, mătuşă…

– Tu să faci ce-ţi spun eu! Vrei să se supere ielele? Ia şi mâncă bucata aceasta de turtă.

– E descântată?

– Păi da’ cum?

– Tare-i bună! Ce-ai pus în ea?

– Aluat şi flori de soc. Nimic altceva.

– Soc?

– Da, fată! Socul te fereşte de boli şi necazuri. Când o să te măriţi şi vei fi la casa ta, să-ţi pui o tufă de soc sub fereastră. Sânzienele iubesc mireasma florilor de soc.

În timp ce mânca, Măria a simţit că pluteşte încet într-o altă lume. O fermeca adierea vântului. Freamătul frunzelor tinere i s-a părut că se preface în cântec. Sunete aşa plăcute şi armonioase nu mai auzise niciodată.

– Mătuşă! Auzi ce frumos cântă?

– Cine cântă, fă?

– Nu ştiu! Nu văd pe nimeni. Dar un cântec îmi umple sufletul…

– Tu vorbeşti serios?

– Doamne! Ce frumos cântă… Dumneata le auzi?

Neaşteptat, Smaranda a intrat în panică. N-a mai scos o vorbă. Şi-a strâns lucrurile, aruncându-le grăbită în traistă. A ridicat coşul cu măsălariţă. A prins-o de mână pe Măria, trăgând-o cu putere după ea. S-au dus amândouă, alergând pe potecă la vale. Abia după ce au intrat în grădina casei, Smaranda s-a liniştit.

– Ce s-a întâmplat, mătuşă?

– Eşti norocoasă, fă! Ai primit harul zânelor!

– Ce har?

– Poţi să le auzi cântecul… Asta înseamnă că Sânzienile te iubesc. E de bine! Dar e şi primejdie. Să ţii minte!

– Primejdie?

– Puteai să o păţeşti! Ca amărâtul de Dină Mutu! Cu dragostea zânelor nu e de jucat! De aceea a trebuit să plecăm în grabă…

– Mulţumesc, mătuşă…

– Să-ţi fie de haram! Gata! Ajunge! Du-te la tine acasă! Nu uita să-ţi faci coroniţă…

Măria a pornit spre casă, dar nu pe drum, ci pe poteca din spatele grădinilor. Se ferea să dea ochii cu oamenii. Care, desigur s-ar fi mirat să vadă o fată mare venind din pădure aşa de dimineaţă, şi încă în haine de sărbătoare. Când a ajuns la fânaţul lui Comănescu s-a oprit. A intrat sfioasă în iarba plină de rouă şi a cules un braţ de flori de sânziană.

S-a întors voioasă în curtea casei. Ai ei erau la Biserică. A pus iar flori galbene pe stâlpii porţii, la fereastră, în uşa grajdului, la fântână. Şi pentru că Ursa, căţeaua lor, se bucura ca nebuna, sărind în lanţ, fata a legat un fir de floare fermecată şi la cuşca ei. Dorea ca magia acelei zile să se răsfrângă peste tot ce-i era mai drag.

Cineva a strigat-o la poartă. Era Lina lui Căşoi, care mergea cu celelalte fete la câmp, după sânziene. A chemat-o cu ele. Măria le-a spus râzând, că ea a fost deja. Fetele s-au uitat mirate la stâlpii împodobiţi cu flori. „Mă, da’ tare harnică eşti tu, când e vorba de măritiş” a zis una, mai şugubeaţă. Celelalte au izbucnit în râs Au mai glumit puţin, după care au plecat chicotind mai departe.

Rămasă iar singură, Măria a făcut o coroniţă bogată, în care a prins cele mai frumoase flori de sânziană. Venise iar momentul cel greu. A privit cu teamă acoperişul ţuguiat al casei. Vântul de vară adia lin prin teiul din curte. Fata a înţeles că zânele dragostei sunt în preajmă şi o veghează.

A luat cu încredere coroniţa. Încordându-şi trupul tânăr a aruncat-o cu toată puterea pe acoperiş. Cercul acela de flori a căzut pe ţigle. Pentru o clipă părea că s-a oprit. Dar s-a rostogolit în jos, căzând la picioarele fetei.

Măria a simţit că o trec lacrimile. Se părea că soarta nici acum nu ţinea cu ea. A ridicat iar coroniţa din praful curţii, s-a opintit din răsputeri, aruncând-o până sus pe coama casei. Brusc, o pală de vânt s-a pornit dinspre teiul înmiresmat, împingând spre răsărit coroniţa ce se rostogolea în jos. Şi atunci s-a întâmplat minunea. Coroniţa a ajuns în locul unde hornul de cărămidă se înalţă deasupra ţiglelor. Şi acolo a rămas.

Fata s-a uitat ca vrăjită spre tei. Frunzele lui tremurau în vânt, ca de obicei. Acum însă freamătul lor îi amintea de un cântec cunoscut. Şi-a dat seama că vântul nu suflă fără rost printre ramuri. El, de fapt, cântă.

Măria plângea iar. Însă de data aceasta lacrimile ei erau de bucurie. Florile rămase le-a dus în odaie şi le-a pus sub icoană. Să se bucure şi Maica Domnului. Că e sărbătoarea Sânzienelor. Şi-a strecurat câteva fire sub pernă.

Abia atunci şi-a dat seama cât e de obosită. S-a întins pe pat, gândindu-se la cele trăite în acea dimineaţă bogată. Nici nu a adormit bine şi visul aşteptat s-a ivit, clar şi lămuritor.

Pe culmea dealului, un băiat cânta din fluieră. Nu-i vedea faţa, pentru că era întuneric. Însă, fiind noaptea Sânzienelor, ceilalţi flăcăi au aprins focul. Când flăcările s-au înteţit, Măria l-a recunoscut. Era Ioniţă. Băiatul pe care îl visase de atâtea ori. Din fluiera lui se revărsa un cântec de dragoste. Şi odată cu el, cânta pădurea toată.

VALERIU BUTULESCU