Apreciată în ţară, cât şi peste hotare, dramaturgia lui Valeriu Butulescu este bogată în semnificaţii şi extrem de variată. Autorul trece cu succes de la comedia bufă la teatrul de idei şi la drama paradoxală. Unele din lucrările sale surprind aspecte din viaţa unor creatori geniali, sfinţindu-le, o dată în plus, numele: Brâncuşi, Bolyai, V.Voiculescu, Ion D. Sîrbu etc.
O astfel de piesă este “Urmuz (Dincolo de Zid)” consacrată celui mai spectaculos şi enigmatic scriitor modern din literature noastră: Urmuz. Textul, publicat în 2021 la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, a trezit admiraţia unor urmuzologi de seamă. Academicianul Gheorghe Păun a salutat apariţia în chiar prefaţa cărţii. Iar cunoscutul critic literar Lucian Costache a semnat o amplă cronică, la carte, dar şi la spectacolul montat de Teatrul “Alexandru Davila” din Piteşti, pe baza acestui text.
Cronica, apărută în revista “Curtea de la Argeş” nr.8/2023 subliniază : Valeriu Butulescu a înţeles foarte bine sensurile majore ale prozei lui Urmuz. Piesa de faţă este o operă complet originală, făcând legătura, discret, cu mijloacele literaturii, artei dramatice şi spectacolului dramatic, între epoca lui Urmuz şi frământările proprii, transferate personajelor sale bizare, şi lumea de astăzi, readucându-l pe Urmuz în actualitatea politică, socială, morală, emoţională, nu numai în spaţiul românesc, ci şi universal.”
Analizând atent piesa, dar şi spectacolul, Lucian Costache scrie: “Constatăm unitatea comportamentală a fiecărui personaj de-a lungul întregului text, constituinduse clar în individualităţi artistice, scenice, ceea ce poate permite actorilor să intre în pielea personajului, care are complexitate în cadrul unui caracter ferm, bine conturat.”
Calificativele criticului sunt relevante: “Magistral punct final. (…) Această îmbinare de ficţiune cu realitatea biografică a lui Urmuz, cu realitatea lumii dintotdeauna, de epocă şi de actualitate, cu inserţiile muzicale fascinante şi cu elementele de decor extrem de sugestive, conferă teatrului lui Valeriu Butulescu aura de spectacol dramatic inedit, fermecător, fie că citim textul, fie că acesta devine spectacol de scenă.”
Lucian Costache încheie cronica în aceeaşi notă entuziastă: Piesa lui Valeriu Butulescu nu este o dramatizare a prozei urmuziene, ci o piesă originală, „incitantă şi mult recompensatoare pentru cititor” (Gh. Păun, în O trilogie… neeuclidiană, prefaţa la carte, p. 8), dar şi pentru spectatorul luminat în interior şi nu numai de reflectoare. Poate că a considera piesa o epopee dramatică (în sensul dublu al încadrării) nu e o exagerare, ci un omagiu adus amândurora.” Textul piesei, dar şi spectacolul, l-au impresionat pe cunoscutul critic, care va ţine pe această temă o prelegere publică, pe 23 august, descrisă astfel: “Piesă de teatru pusă în scenă de actorii Teatrului din Pitești. Un autor dramatic remarcabil. O realizare de excepție. Un spectacol inedit. Spectacolul ar trebui inclus în stagiunea de toamnă a teatrului piteștean. Roluri de mare artă dramatică: Adrian Duță și Tudor Preda”, precizează Lucian Costache în Ziarul Argeşul.
Cu permisiunea revistei Curtea de la Argeş şi a domnului Lucian Costache, reproducem mai jos cronica, în integralitatea ei.
URMUZ (DINCOLO DE ZID)
Valeriu Butulescu publică în Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş nr. 29 (Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2021), în volumul Teatru, trei piese: Urmuz (Dincolo de Zid), Bolyai (Ştiinţa spaţiului) şi Decebal (Asediul). Urmuz s-a născut la Curtea de Argeş la 17 martie 1883 şi a murit dramatic, împuşcânduse în cap cu un Revolver, la 23 noiembrie 1923. Am scris cu majusculă, pentru că Revolverul pare a fi un personaj important nu numai în piesă, ci şi întrunul dintre textele sale, căruia i se adresează, aşa cum aflăm dintr-o „Filă răzleaţă dintr-un caiet de Cugetări” (cum nota Saşa Pană): Revolverului, aproape de sinucidere: (Iulie 1914) – „Suveran al lumii, trebuie să mă închin ţie, căci fără un creier care s-o ceară, Divinitatea nu mai poate avea rost; iar tu eşti cel care poate dispune cum vrei de acel creier!… Tu eşti deci Zeul cel mai puternic!…”
Valeriu Butulescu a înţeles foarte bine sensurile majore ale prozei lui Urmuz. Piesa de faţă este o operă complet originală, făcând legătura, discret, cu mijloacele literaturii, artei dramatice şi spectacolului dramatic, între epoca lui Urmuz şi frământările proprii, transferate personajelor sale bizare, şi lumea de astăzi, readucândul pe Urmuz în actualitatea politică, socială, morală, emoţională, nu numai în spaţiul românesc, ci şi universal.
Lista personajelor ne introduce şi în „caracterul” lor dominant, dar şi în particularităţi ce ţin de psihic, de comportament şi atitudinea faţă de lumea înconjurătoare, de preocupări, cu duplicităţi şi complexe, urmând parţial modelul urmuzian ori hibridând caracteristici, aşa cum este personajul Cordelia, „casnică”, „devotată”, precum soţia „legitimă” a lui Stamate, dar şi provocatoare, cu gesturi şi voce seducătoare, precum sirena ori precum Pâlnia/pâlnia („singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei”). „Mitică e scriitor, grefier la Curtea de Casaţie şi are 40 de ani; Stamate: filosof, fost croitor, vârstă medie; Cordelia: casnică, voluptoasă, carnală – soţia lui Stamate; Turnavitu: politician cu faţă umană; se învârte abil şi se crede ventilator; Gayk: mitoman, general în rezervă; Dragomir: adolescent timid şi complexat, băiat de negustor; Poliţistul: personaj ambiguu, dotat cu uniformă şi armă de foc; Vânzătorul: comerciant ambulant de ziare, vârstă medie; Gil: prieten din copilărie al lui Mitică, personaj invizibil, fără replici verbale, care râde sonor în cele mai potrivite momente.”
Fără să caracterizăm, am spune despre acest ultim personaj că pare un spectator din interiorul textului care reacţionează uneori amuzat, ironic, autoironic, persiflant şi parodic, alteori revoltat, nervos, atitudinal, critic. E un fel de voce în tonalităţile căreia se reflectă starea celorlalte personaje, un fel de cor antic redus substanţial, având rolul corului de amoraşi pe o singură voce, ca în Fuchsiada. Piesa e subintitulată, preluând integral subtitlul epopeii urmuziene: „Fantezie bizară – eroică, erotică şi muzicală”. Punerea în scenă a textului a urmat, ca indicaţii de regie, aceste precizări. Elementele de deixis temporal şi spaţial sunt abundente, reflex auctorial ce vrea să impună mai multă rigoare şi precizie regizorală, autorul fiind conştient că orice abordare a unui subiect ce pleacă de la Urmuz pre supune ceea ce am numit, cu o construcţie preluată de la Nicolae Apostolescu, latenţe interpretative.
Decorul, pregătirea scenei în spectacolul dat de actorii Teatrului „Al. Davila” din Piteşti a reţinut doar parţial, poate chiar prea sumar, datele autorului. Nu e un reproş, cât o modestă şi respectuoasă recomandare, cunoscând constrângerile unui spectacol în deplasare. Un decor mai bogat, din punctul nostru de vedere şi în consens cu ceea ce a gândit dramaturgul, s-ar fi cuvenit. Ne confruntăm, astfel, cu un decor într-adevăr urmuzian, mai dens, în care amănuntele nu sunt niciodată întâmplătoare, ci, dimpotrivă, foarte vorbitoare, aşa cum a înţeles şi dl Valeriu Butulescu. Mai mult, autorul încheie textul cu date suplimentare, creatoare de atmosferă, cu o coloană muzicală aferentă: „duetul vocalinstrumental (Cordelia şi Fuchs) devine dominant şi strălucitor”, căpătând „nuanţe triumfale” (precum ieşirea la rampă a lui Fuchs din epopeea urmuziană).
Aşadar: „Acţiunea are loc în seara zilei de 23 noiembrie 1923, la Bucureşti, pe o alee desprinsă din Şoseaua Kiseleff. În faţa unor boschete cu frunze îngălbenite sunt două bănci de lemn. Fiecare bancă e străjuită de un felinar aprins. În dreapta se văd înşirate mai multe firme: Bufet, Algazy & Grummer, Băcănie etc. Partea stângă a scenei e dominată de un Zid masiv, compact şi înalt, din cărămidă netencuită. În Zid se văd contururile unor uşi şi două ferestre, toate trei zidite cu cărămidă. Pe uşă scrie cu litere mari: Familia Stamate. Tot în Zid, jos, bine încastrată, se vede Pâlnia. E o pâlnie mare, tip gramofon. Canalul orizontal al Pâlniei străpunge Zidul. E suficient de larg ca să permită trecerea unui om care se târăşte. Ranforsat, capătul rotund al Pâlniei se sprijină pe pavajul aleii.” Cum se vede, autorul insistă asupra detaliilor, asigurând în spiritul lui Urmuz o densificare a obiectelor de decor, chiar de aglomerare semnificativă, obositoare, agasantă în plan psihic.
Scena 1 e însoţită de alte precizări care ţin de personajul Mitică (alias Urmuz), cu trăsăturile scriitorului. Scenele 1 şi 2 sunt un lung monolog al acestuia, cu numeroase detalii de scenă, de interpretare, de atitudine, de sunete ce vin din eter. Mitică (Urmuz) vorbeşte despre Dumnezeu, despre Fuchs (pe carel caută; autorul pare că îl caută în altă realitate decât în cea a ficţiunii), despre căutările literaturii, despre masculinitate şi femeie, despre călătoria lui Fuchs în Haos. Vorbeşte apoi cu Revolverul pe care-l scoate din buzunar şi căruia i se adresează cu „Majestate!” Esenţa scenei este remarcabilă şi e rezumată de personaj: „Mitică (serios): […] Cum să mă judec? Eu pe mine? Ar fi un flagrant conflict de interese. Cum să dau eu o sentinţă radicală? Şi tot eu să o execut? Eu? Judecător, victimă şi călău.” (s. V.B.). Gil e un confesor căruia i se adresează, un fel de alter ego rezonator, care comunică atitudini, impresii, stări, numai prin tonalităţile râsului.
Odată cu scena a treia, intră şi celelalte personaje: în scena 3, Poliţistul; în scena 5, Gayk; în 6, Turnavitu; în 9, Vânzătorul; abia în 12, Stamate (personaj aşteptat de cititor şi deosebit de complex, greu de interpretat, ca, de altfel, şi rolul lui Mitică sau cel al Cordeliei: în spectacol, Adrian Duţă, Gogu Preda, Alina Diaconu) şi Cordelia, în scena 14. Întâi se aude doar vocea indignată şi gravă a lui Stamate, de undeva din interiorul Pâlniei. Personajul şi autorul (Mitică) încearcă din răsputeri să se/să-l elibereze. Valeriu Butulescu creează o scenă memorabilă, esenţială pentru înţelegerea tuturor personajelor lui Urmuz, care trăiesc continuu întro cuşcă familială, socială, istorică şi emoţională din care nu pot să iasă. E un sentiment acut ce duce la agresivitate, la violenţă şi asupra altora, dar şi, mai ales, asupra propriei persoane – Sinuciderea. E o stare continuă, acută, de încarcerare într-un mediu dacă nu ostil, măcar limitat şi fără perspectivă. Singura eliberare ar putea-o da dragostea sau arta, dar boala devine cronică, pentru că ea nu mai e a unui individ, ci a întregii comunităţi, e o boală socială şi istorică, revărsată universal – într-o lume gândită şi trăită ca „fără rost şi necesitate”.
Fiecare e un excomunicat, asemenea lui Fuchs, şi un rătăcitor prin „Haosul” existenţial. Butulescu construieşte impecabil starea lui Stamate, „confuz, înnebunit, dezagregat”, dar îi va adăuga câte ceva din stările confuze ale fiecăruia: Algazy, Grummer, Turnavitu, Cotadi, Dragomir, eroii din Plecarea în străinătate sau din După furtună. În scena 14, apare Cordelia, iar din scena 16, doar Vocea Cordeliei. Tensiunea dramatică se intensifică, apariţia femeii dă textului o altă turnură, pentru că se subminează permanent ideea femeii caste, legitime, casnice (cu expresia epocii, „menagiul casei”), în amestec cu comportamentul şi mentalităţile cartierului „celebru” şi „rău famat”. Nu e deloc întâmplător că în scenele acestea, de legături emoţionale, se intensifică şi acordurile muzicale însoţitoare. Replicile sunt străvezii, jucând parcă acordurile slujitoarelor plăcerii, dar şi provocările lascive, tentante, ale sirenei ori ale Afroditei: „Cordelia (în transă erotică): Nu te opri, Fuchs! Ah, ce bine te simt, scumpule! Doamne, cât poţi să fii de profund! Sol minor! Sol minor! Aşa, iubitule! Imaginează-ţi că sunt minoră… // (Fragmentul muzical atinge punctul culminant.)
Scena aceasta, a 16-a, ne trimite direct la esenţa subtitlului, cuprinzând sensul fiecărui cuvânt: fantezie, bizară, eroică, erotică, muzicală. Constatăm unitatea comportamentală a fiecărui personaj dea lungul întregului text, constituinduse clar în individualităţi artistice, scenice, ceea ce poate permite actorilor să intre în pielea personajului, care are complexitate în cadrul unui caracter ferm, bine conturat. Nu ne propunem aici o caracterizare a lor, dar putem face observaţia că ele sunt încadrabile urmuzian şi, remarcabil, că, în personajul Mitică, dramaturgul a văzut bine persoana reală a lui Demetrescu-Buzău, cea din realitatea aievea, cea închipuită sau reală din datele sale biografice atât de diferite ca interpretare şi acel Urmuz ca voce auctorială în propriile ficţiuni.
Când intră în scenă Vânzătorul de ziare, se creează spaţiul retrospectivării propriei vieţi, a propriilor stări, certificând o realitate trăită şi în consens cu cea gândită. Punctul de vedere exprimat de Nicolae Manolescu privind realismul operei lui Urmuz, de tip corintic, nu departe, ca trăire şi reprezentare a epocii, de proza Hortensiei Papadat-Bengescu şi de interesul pentru psihologie şi psihanaliză, pentru introspecţie, se regăseşte şi în numeroasele replici referitoare la „istoria” vremurilor de atunci, şi care se repetă în istoria recentă, ca un blestem de care omul nu se poate elibera. Există însă o singură cale: ironia şi autoironia, „o rasă mai bună şi superioară de oameni” rămânând un deziderat pe care doar arta, muzica lar putea împlini. Oboseala acestei căutări, conştientizarea iluziei duc la o posibi lă eliberare prin violenţă: asupra altora şi asupra pro priei persoane. În piesă, ştirile din ziare contrastează cu dorinţele personajelor. E spectaculos contrastul celor două realităţi, una trăită şi cealaltă gândită, de o parte şi de alta a unui Zid real sau imaginar. Ce e Dincolo de Zid? Butulescu sugerează că acest dincolo e din orice parte ai privi, într-o lume a relativităţilor, o lume care are „setea mulţimilor, a numărului, a distanţelor şi a iuţelilor mari, fără rost şi necesitate”. Presa e cea lucidă, cea care aduce informaţia la zi, uneori rece şi crudă, alteori indiferentă, situată mereu în prezent şi de aceea cinică, nu are amintiri şi nici speranţe, preocupată de faptul divers ori de cel senzaţional, şi de a crea opinii în consens cu interesele „de sus”. Vocea Vânzătorului anunţă „ştiri proaspete”: „În Dealul Mitropoliei, un deputat a încercat să violeze noua Constituţie! Senzaţional. Scriitorul care s-a împuşcat a fost înmormântat la Cimitirul Bellu!”
Dialogul dintre Vânzătorul de ziare şi Mitică îi oferă scriitorului o trecere în revistă a preocupărilor şi întâmplărilor cotidiene de interes minor pentru Mitică: averea şi sărăcia, gura lumii, zvonistica, invidiile în necunoştinţă de cauză. Dincolo de un Zid imaginar, Mitică discută despre sine, trecut parcă pe partea cealaltă a zidului, un fel de dedublare, de dialog cu propria „umbră”, de multiplicare, de retrăire a vieţii lui şi a personajelor sale. Nedumerit, Vânzătorul de ziare întreabă: „Dacă eşti Demetrescu, ce cauţi aici? De ce nu eşti la Bellu?”/ Mitică: „Am ieşit în oraş, să cumpăr ziare!” Dialogul devine halucinant, iar interlocutorul tremură şi recunoaşte că „a auzit multe nerozii în viaţa lui”, dar că „asta le întrece pe toate! Nu pot să cred!; (Blocat) Va să zică, matale eşti mort?/ Mitică: Da, Dom`le! Aşa scriu ziarele!”
După ce face inventarul propriei averi (textul piesei înregistrează constatările din procesulverbal al lui N. Dezideratu, poliţistul care a găsit în realitate cadavrul grefierului Demetrescu, între care şi „un ceas de aur fără capac, suma de lei 943 şi una bucată revolver marca STM, cu cinci cartuşe netrase”. Citind ziarul, află cu exactitate şi locul din cimitir. Meditează asupra morţii şi somnului, considerând că „Moartea e o performanţă la îndemâna oricui. Somn din care nu te mai trezeşti… Somn fără vise e moartea.” Tema morţii devine punctul culminant al textului şi se împlineşte o altă coordonată a scrisului urmuzian, pe care dramaturgul o intuieşte pe deplin. Aşa cum am încercat să demonstrez că Plecarea în străinătate e plecarea în „Marea străină” – Moartea.
Ultimele scene densifică dialogul cu teme şi motive de actualitate, de la dragoste, amor, la prostituţie şi perversitate, la reputaţie, viaţa de acasă (în orice sens), comerţ, cum se vinde şi se cumpără amorul, satisfacţia imediată, conversaţia ademeni toare şi ipocrită, jocul cochetăriei ispititoare. Cordelia îi spune lui Dragomir o poveste tristă, despre un Zmeu, nimic altceva decât o prăbuşire a idealului de dragoste în mocirla cotidiană (o altă temă urmuziană majoră), ca a tuturor idealurilor. Textul nu cade în ridicol, pentru că intenţia autorului este de a coborî de pe soclu, din icoană, făptura femeii oarecare, şi e nevoie de ridiculizarea personajului, de ironie şi amuzament, pentru a susţine contrastul dintre naivitatea oarbă a lui Dragomir şi luciditatea rece a Cordeliei, care se devoalează prin limbaj (cu nici-o nuanţă de misoginism însă). Dragomir e asemenea lui Bufty, fiul gras şi blazat al lui Stamate, cu deficit de inteligenţă şi escesiv hormonal, iar Cordelia e copia Pâlniei, dar şi un fel de hibridare cu nevasta legitimă a filosofului de la consiliul comunal. Scena 23 pregăteşte deznodă mântul şi echilibrează scena anterioară a derizoriului: Mitică, Dragomir şi Cordelia discută despre libertate. Replica lui Mitică, intrat în „transa monologului” cu care începe scena, ar trebui reprodusă integral, pentru că rezumă o întreagă filosofie de viaţă, aşa cum aflăm din Puţină metafizică şi astronomie şi din Însemnările „răzleţe”, surprinsă magistral de dramaturg.
Sinele pare a fi singurul univers al omului, dar numai cu condiţia de a-şi conştientiza existenţa până la cel din urmă amănunt. A se cunoaşte pe sine este echivalent cu a cunoaşte întreaga lume şi pentru care e nevoie de sinceritate şi curaj. Eul e asemenea unui Demiurg de la care porneşte lumea, aşezat în centrul lumii, de unde porneşte propriul univers. Deplasat în afara lui, îl poate conştientiza şi contempla. Se desfiinţează astfel orice cenzură interioară, ajungându-se la libertatea absolută, care desfiinţează şi instinctul de conservare şi produce recunoaşterea Revolverului ca „Zeul cel mai puternic”, „suveran al lumii”, „cel care poate dispune cum vrea de acel creier”: Timpuri bizare! ne spune scenariul lui Valeriu Butulescu. Atâta luciditate e însă obositoare şi pentru creier şi pentru suflet (înţeles ca psihic) şi primejdioasă pentru singura certitudine – trupul. E în acest monolog disputa dintre „comeseni”, de o parte, metafizica (religia, teologia, credinţele, filosofia), şi de alta, astronomia (fizica, ştiinţa); de partea cealaltă, în stradă, plebea naivă, credulă, ideologă, protestatoare. Un alt Zid, al treilea, Dincolo de Zid, de o parte şi de alta.
Se pare că singura certitudine e Frumosul, muzica, arta, opuse oricărui alt lucru: minciuna, jugul, injustiţia, lipsa Justiţiei. Textul piesei construieşte aici ideea altui Zid, venind în/din actualitatea trăită. Se sugerează actul creaţiei în sine, facerea operei, laboratorul, atelierul manuscriselor (vezi acad. Ion Pop, În atelierul lui Urmuz): „Mitică (absent, îşi pipăie tâmplele şi fruntea; monolog somnambulic): Ce coşmar! De câte ori mă trezesc, dau de mine… Omniprezent! De unde atâta eu? Eu şi iar eu! Mereu la datorie. Nonsens cu inflexiuni logice… Trăiesc din plin măreţia secundei. Mica veşnicie dintre două bătăi ale inimii. (Tare.) Timpuri bizare! Netotul crede că ştie totul! Că ştiinţa încape în mintea lui netoată! Au personificat misterul şi i-au spus Dumnezeu. Tot ce nu înţeleg fizic introduc în metafizică. Dar neştiinţa lor a făcut o ştiinţă. (Scrie iar şi şterge, în manuscris. Râde.) Un semn de întrebare am aruncat în Oceanul Certitudinii! Şi ce furtună a urmat! Şi ce mai valuri! (Spre sală.) Vezi Gil? Oamenii tânjesc după libertate. Însă puţini o înţeleg. Libertatea nu elimină lanţurile. Le transformă în datorie şi obligaţii. Jugul conjugă forţele. Nu înjugă şi nu subjugă. Fără ham, cu toată bunăvoinţa cailor, căruţa e greu de urnit! Dar ce folos? Puşi să tragă la ham, oamenii liberi au randament mizerabil! (Tare.) Nimeni nu vrea să vâslească. Toţi vor timona… Complicitatea naşte o solidaritate morbidă. La noi, mentalitatea hoţească e mai gravă decât hoţia… În curând vor fura şi oamenii cinstiţi, ca să fie în pas cu moda! Dreptatea are tâlharii ei, înfofoliţi în robe, iar dreptul e strâmb! La piaţă se cumpără şi se vând sentinţe. Mă tem de zeiţa Justiţiei! O femeie care învârte sabia legată la ochi e imprevizibilă şi periculoasă… (Pauză.) Ţara geme de hoţi potenţiali! Ei nu fură! Nu au suficient curaj. Statistic, ei îngroaşă rândurile oamenilor drepţi. Dar urăsc legile. Şi sunt mereu solidari cu hoţii de succes… E naiv să crezi că un stat corupt va combate corupţia! Un popor nu se va ridica nici când prin vot popular. Că societatea reală e alcătuită matematic. Mulţimea iraţională este partea ei cea mai consistentă… (Pauză.) Din cărţi necitite, impostura îşi face piedestal… (Oftează.) Unele lucruri sunt prea mari pentru a le vedea. Şi prea adânci pentru a fi înţelese. (Patetic.) Uitaţimi numele! Ştergeţi-mi chipul! În aceste gânduri nus eu. E un strop din gândirea veacului meu.” Un adevărat rechizitoriu asupra actualităţii, prelungit în timp, în trecut ca şi în viitor, ca un dat permanent al istoriei.
Scenele devin din ce în ce mai muzicale şi mai expresive: Nocturna nr. 15 de Chopin, Sonata Lunii de Beethoven, până la vocalizele Cordeliei din spatele Zidului, „Pa – Pa Pa” din Flautul fermecat, cu „replicile lui Papaghenio redate instrumental, la pian, de Fuchs”. „Duetul vocal instrumental devine dominant şi strălucitor”, în timp ce din boschetele din spatele băncii se aude o împuşcătură puternică. Magistral punct final, care îmbină finalul Fuchsiadei cu un eveniment biografic. De fapt, această îmbinare de ficţiune cu realitatea biografică a lui Urmuz, cu realitatea lumii dintotdeauna, de epocă şi de actualitate, cu inserţiile muzicale fascinante şi cu elementele de decor extrem de sugestive, conferă teatrului lui Valeriu Butulescu aura de spectacol dramatic inedit, fermecător, fie că citim textul, fie că acesta devine spectacol de scenă.
Mitică repetă gestul eroului din După furtună: se suie într-un copac, îşi numără gologanii şi aşteaptă sosirea dimineţii. Concluzionează că tot ce s-a întâmplat e din cauza „acestei Pâlnii nenorocite”, dramaturgul invitândune la mai multă atenţie psihanalitică, freudiană. Chiar dacă piesa se încheie cu un deznodământ „aproape” previzibil, finalul este deschis şi, asemenea operei urmuziene, conţine numeroase latenţe interpretative. În ultimele replici, e de văzut, între numeroase alte sugestii, şi disputa dintre Algazy şi Grummer: „…tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat. Lipsit astfel pe viitor de orice hrană a lui mai aleasă, Algazy…” Cel care citeşte textul pare a avea un câştig în plus, dramaturgul îi furnizează, dincolo de dialog, detalii de înţelegere superioară a textului: „Pâlnia a dispărut din scenă. În locul unde era Pâlnia, Zidul este compact. Visul s-a terminat.” Pentru orice regizor sau pentru cel care se ocupă de decor, unele detalii sunt dificil de împlinit, ceea ce face din piesa lui Valeriu Butulescu un text exemplar, care necesită perfor manţă la punerea în scenă, ca spectacol dramatic.
Cu ocazia Simpozionului Internaţional Urmuz 140100, Curtea de Argeş, România, 1719 Martie 2023, Teatrul „Al. Davila” din Piteşti a pus în scenă piesa dramaturgului, jucată pe scena Centrului de Cultură şi Arte „G. Topîrceanu” din urbea domnească şi regală a Argeşului. Cu roluri dificil de jucat, actorii teatrului din Piteşti au oferit un spectacol memorabil. Am remarcat pentru cele mai complexe roluri, ce au necesitat o interiorizare specială, profundă, inter pretarea de excepţie a lui Adrian Duţă, în rolul lui Stamate, a lui Gogu Preda, în rolul lui Mitică, a Alinei Diaconu, în rolul Cordeliei (rolurile principale, cele mai delicate, necesitând nuanţare emoţională şi, cum indică autorul, situate între „starea de transă”, „somnambulie”, „transa monologului”, „transa erotică”, „ieşirea din transă”. În celelalte roluri au fost distribuiţi Petrişor Diamantu, Turnavitu; Ionuţ Oanţă, Poliţistul; Robert Tudor, Gayk; Mihai Savu, Dragomir, cu interpretări exacte în spiritul propus de dramaturg şi construite adecvat, ca spectacol dramatic, de regizor. Punerea în scenă, regia artistică, aparţine Monei Gavrilaş, scenografia, Mirunei Varodi. Coregrafia este semnată de Florin Fieroiu. Apreciem efortul întregii echipe care a încercat să pună în scenă un text de complexitate maximă, personal fiind adeptul respectării vocii auctoriale şi mai puţin a „găselniţelor” dincolo de litera textului, cu improvizaţii provocate din lipsa fondurilor pentru un decor aşazicând „clasic”, sugerat de textul scris şi de epocă.
Conceput ca spectacol din îmbinarea textului vorbit, interpretare muzicală vocală şi instrumentală şi coregrafie, cu inserţii deictice de puternică sugestie analitică, de ficţiune şi date ale realului biografic, de epocă şi de actualitate –, punerea în scenă a dat sensul cuvenit fanteziei eroice, erotice (fără pudori inutile, dar şi fără nicio urmă de vulgarizare) şi muzicale (un omagiu adus celui îndrăgostit de muzică, de concerte şi de pian, de compoziţia muzicală), bizare prin însăşi această compoziţie integrală, amestec de arte diferite şi prin numeroasele sensuri prezente în fiecare replică dea lungul întregului text.
Piesa lui Valeriu Butulescu nu este o dramatizare a prozei urmuziene, ci o piesă originală, „incitantă şi mult recompensatoare pentru cititor” (Gh. Păun, în O trilogie… neeuclidiană, prefaţa la carte, p. 8), dar şi pentru spectatorul luminat în interior şi nu numai de reflectoare. Poate că a considera piesa o epopee dramatică (în sensul dublu al încadrării) nu e o exagerare, ci un omagiu adus amândurora.
Lucian COSTACHE
(În imagini, scene din piesă, în interpretarea Teatrului „Al. Davila” din Piteşti, martie 2023.)