Semnalăm o frumoasă coincidenţă. Pe 12 ianuarie, când noi, la Petroşani, sărbăroream centenarul oraşului, la Piteşti, pe scena Teatrului “Alexandru Davila” se juca  piesa URMUZ, scrisă de dramaturgul petroşenean Valeriu Butulescu. A fost primul spectacol al instituţiei piteştene, în anul care abia a început, dovadă că regizorul şi actorul Dan Tudor – managerul prestigiosului teatru – a fost inspirat, introducând acest spectacol în repertoriu.

Piesa a fost expresiv caracterizată de Mona Gavrilaş – regizorul artistic al spectacolului: „URMUZ ” prezintă o lume bizară. Intrăm, de la bun început, în mintea lui Mitică și vedem toate angoasele, tot vidul interior, toate întrebările care nu mai au răspuns. O lume așa cum o percepe Mitică, adică fără sens. Așa că Moartea devine practic o necesitate, un drum firesc.
URMUZ (MITICĂ) este tot mai afectat de vidul interior, de golirea cuvintelor și a faptelor sale.
Textul piesei este scris de Valeriu Butulescu.Un text aparte, o comedie cu accente dramatice în care erotismul se amestecă  subtil cu politicul. URMUZ prezintă o lume bizară. Intrăm, de la bun început, în mintea lui Mitică și vedem toate angoasele, tot vidul interior, toate întrebările care nu mai au răspuns. O lume așa cum o percepe Mitică, adică fără sens. Așa că Moartea devine practic o necesitate, un drum firesc. URMUZ (Mitică) este tot mai afectat de vidul interior, de golirea cuvintelor și a faptelor sale. Piesa ne vorbește despre singurătate, prietenie adevărată și căutarea sensului vieții….Să știm de ce trăim!”

Spectacolul a fost reluat în acest an, el fiind o realizare de succes a anului trecut, fiind jucat frecvent la sediu, la Curtea de Argeş, la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti etc.

Denumit de presa de specialitate “spectacol de colecţie”, URMUZ a lăsat o impresie deosebită, fiind prezentat în cadrul Festivalului internaţional al teatrului de studiou. Despre această prezenţă, criticul Marinela Ţepuş scria: “Mărturisesc că am fost circumspectă mergând la ”Urmuz”. Îmi închipuiam o producție experimentală, din care se poate înțelege prea puțin și pe care, în cel mai bun caz, o voi uita repede. Am avut șansa de a urmări un spectacol dens pe un text profund metaforic despre alienare, despre gândul sinuciderii, despre glisarea în ficțiune. Un spectacol cu accente comice și accente absurde, un spectacol despre un autor (real) care și-a căutat alinarea în întâlnirile cu propriile personaje, uitând că fiecare dintre acestea sunt bucată din propria sa ființă și că, inevitabil, odată cu sinuciderea lui se vor sinucide și  ele. Această esență a piesei este formidabil cuprinsă în scena sinuciderii”colective” cu pistoale de jucărie. Însă, până la acest final, eroii urmuzieni sunt extrem de vii, îi reproșează autorului diverse neîmpliniri, îi solicită să fie ”retușate”, să li se permită mai multă libertate, uneori, să li se găsească alt destin. O sarabandă de întâmplări vesele și nefericite, care-l conduc pe autor spre un previzibil sfârșit. Actorii sunt bine conduși regizoral, astfel încât să nu ne lase timp pentru plictiseală, să ne poarte în universul lor straniu, prin care se poate întrezări chiar și nițică iubire. Metafora Pâlniei, în fapt, un imens vagin din/prin care se perindă personajele, se află în spatele scenei constituind elementul principal de decor. Câteva mese și câteva scaune de cafenea îl întregesc. Costumele excentric croite, în culori vii și/sau terne, cele mai multe nefiind terminate, caracterizează personajele, ele însele considerându-se neîmplinite / nefinalizate, niște crochiuri, niște schițe, niște caricaturi. Cel care-l joacă pe Urmuz (Mitică, în spectacol – Gogu Preda) este întruchiparea aproape desăvârșită a straniului scriitor, care așteaptă de la întâlnirea cu unul dintre personajele sale principale, Fuchs, îndreptarea tuturor inconvenientelor vieții. Ca urmare, pe parcursul întregii reprezentații, acesta îl caută, cu disperare, cu iubire, cu tristețe, cu speranță pe pianistul Fuchs, dispărut prin pâlnie în lumea ficțiunii absolute. Însă, oricât de ”absolută” ar fi această ficțiune, seamănă al naibii de bine cu realitatea. O glisare dulce-amăruie între realitate și iluzie, între trăire și visare. Am plecat cu o stare de satisfacție de la spectacol, socotind că teatrul piteștean se află pe drumul cel bun.”

Pentru a întări aserţiunile anterioare, redăm un scurt fragment de cronică semnat de prof. Lucian Costache, fidel colaborator a Revistei Curtea de la Argeș: “Cu roluri dificil de jucat, actorii teatrului din Piteşti au oferit un spectacol memorabil. Am remarcat pentru cele mai complexe roluri, ce au necesitat o interiorizare specială, profundă, inter pretarea de excepţie a lui Adrian Duţă, în rolul lui Stamate, a lui Gogu Preda, în rolul lui Mitică, a Alinei Diaconu, în rolul Cordeliei (rolurile principale, cele mai delicate, necesitând nuanţare emoţională şi, cum indică autorul, situate între „starea de transă”, „somnambulie”, „transa monologului”, „transa erotică”, „ieşirea din transă”. În celelalte roluri au fost distribuiţi Petrişor Diamantu, Turnavitu; Ionuţ Oanţă, Poliţistul; Robert Tudor, Gayk; Mihai Savu, Dragomir, cu interpretări exacte în spiritul propus de dramaturg şi construite adecvat, ca spectacol dramatic, de regizor. Punerea în scenă, regia artistică, aparţine Monei Gavrilaş, scenografia, Mirunei Varodi. Coregrafia este semnată de Florin Fieroiu. Apreciem efortul întregii echipe care a încercat să pună în scenă un text de complexitate maximă, personal fiind adeptul respectării vocii auctoriale şi mai puţin a „găselniţelor” dincolo de litera textului, cu improvizaţii provocate din lipsa fondurilor pentru un decor aşazicând „clasic”, sugerat de textul scris şi de epocă. Conceput ca spectacol din îmbinarea textului vorbit, interpretare muzicală vocală şi instrumentală şi coregrafie, cu inserţii deictice de puternică sugestie analitică, de ficţiune şi date ale realului biografic, de epocă şi de actualitate –, punerea în scenă a dat sensul cuvenit fanteziei eroice, erotice (fără pudori inutile, dar şi fără nicio urmă de vulgarizare) şi muzicale (un omagiu adus celui îndrăgostit de muzică, de concerte şi de pian, de compoziţia muzicală), bizare prin însăşi această compoziţie integrală, amestec de arte diferite şi prin numeroasele sensuri prezente în fiecare replică dea lungul întregului text. Piesa lui Valeriu Butulescu nu este o dramatizare a prozei urmuziene, ci o piesă originală, „incitantă şi mult recompensatoare pentru cititor” (Gh. Păun, în O trilogie… neeuclidiană, prefaţa la carte, p. 8), dar şi pentru spectatorul luminat în interior şi nu numai de reflectoare. Poate că a considera piesa o epopee dramatică (în sensul dublu al încadrării) nu e o exagerare, ci un omagiu adus amândurora.”