Poezia „Pilat și Claudia” scrisă de Robert Vladu, este mai mult decât o operă lirică; este o invitație într-o lume încărcată de dramatism, emoții contradictorii și profunzimi duhovnicești. Inspirată dintr-un episod istoric și biblic binecunoscut, această creație explorează un moment de cumpănă atât pentru personajele sale, cât și pentru întreaga umanitate.

Autorul, el însuși actor, aduce în versuri o teatralitate și un simț al detaliului ce creează imagini vii, aproape tangibile. Dialogurile intense și introspecțiile adânci scot la lumină dilemele morale ale celor implicați, punând cititorul față în față cu întrebări esențiale despre vinovăție, iubire, sacrificiu și responsabilitate.

Te invit să pătrunzi în această poveste fascinantă, unde Claudia Procula, soția lui Pilat, devine o voce a conștiinței și o oglindă a conflictelor lăuntrice. Poezia transcende timpul, vorbindu-ne despre fragilitatea umană și despre impactul alegerilor noastre asupra celor din jur.

Deși istoria nu păstrează multe detalii despre Claudia, tradiția creștină o amintește drept o femeie sensibilă și vizionară, care a încercat, printr-un vis tulburător, să-l oprească pe soțul ei din a participa la o nedreptate colosală – condamnarea la moarte a lui Iisus. În contrast, Ponțiu Pilat, prefect roman al Iudeii, rămâne o figură controversată: prins între presiunea mulțimii și propria percepție a dreptății, el cedează, spălându-și literal mâinile de sângele Celui nevinovat.

Lectura acestei opere nu este doar un act de contemplație, ci și un mod de a ne conecta cu o perspectivă unică asupra unui moment definitoriu.

Descoperă, trăiește și lasă-te inspirat de versurile care urmează.

Pilat și Claudia

Autor: Robert Vladu

O zi de vineri s-a găsit i să trezescă o domniță
Fiică mare de romani și din soare garofiță
Ea călcâiul și-l așează pe-o finețe de podea
Și gingaș zorii o scaldă-n raze dulci la fel ca ea
Și din timp acum trezită își piaptănă părul bălai
Ce-i râvnit de multe mâini și urechi vor al ei grai
Frumusețea e săracă peste îngerul abia trezit
Ce se înalță ca o floare și învie ce-i pierit
Ea aude prin palat vuiet mult ce se agită
Pe culoare și prin piețe multă lume parcă țipă
Și într-o clipă atât de mică ea cu groază își amintește
Cum în somn se chinuia și ziua nu-i mai priește
Ce chip șters de-a nopții groază se perindă pe al ei chip
Și neputincioasă toată îl strigă pe al ei iubit

De spaimă cade dânsa și îndată e cuprinsă
De-al ei soț cutremurat de mulțimea ce-i aprinsă

„Tu auzi cum zbiară toți? Ori n-au minte și cutează
Să le dau `napoi un hoț și să omor un om de vază.
Dar ce-i cu pielea-ți draga mea, ce sclipești mai mult ca roua?
Cum de arzi toată în plâns și nu-mi zici care ți-e jena ?”

„Din zi până în noapte-mi ești, tu domnul meu și pază
Un vis din nopți pline de spini mă bântuie și trează …
Nu mi-e ușor, mărturisesc … un om îmi umple somnul
Și chipul lui mă apasă greu cu ochi ce deplâng dorul
El un cinstit printre tâlhari își face glasul mare
Și morții toți sunt ridicați de a lui mână tare
Sub talpa Lui mările sunt ca pământul cel neted
Și vânturile se ascund ca să nu-i bată în creștet
De unde vine acest străin ce zei pe rând ucide
Cu taine ce asemeni sori și nu cuprinzi cuvinte
Și se întorc de unde vin și plăgile și ciuma
Pe glasul lui doar auzind se pierd ca și cenușa
Ce mâini, iubite, în somn mă strâng și nu sunt ale tale
Dar văd că tu le osândești și mă chinuiesc tare
În lumea asta împarți dreptăți și-n vise judeci strâmb
Necruțător nu te cunosc de aceea eu te plâng
Bărbatul ce mă apasă greu de mă cutremur toată
Lui chinuri multe parcă îi port și mă cuprind deodată.
De mă cuprinzi în brațe dulci și sărutări promise
Mă tulbur căci îl văd murind pe Domnul meu din vise
Și mai grozav decât orori – tu lângă el comanzi
Iar zilele lui osândești și tu din mine cazi.

Mă tulbură în somn adânc, adânc din fire slabă
Ce nu ți-a dăruit feciori sau viață mai ușoară
De dorul lui mă rup în nopți ce îmi lipsesc cu tine
De îl ucizi dragostea-mi vinzi și mă ucizi pe mine
Ce vrednicie să-l privesc cum pentru toți el cade
Eu toată dragostea am visat și de-a ta mână moare.”

Îngăduind din cap Pilat și-o crede bună știință
El murmură în chinuri stins și spune într-o căință

„Să-l fi văzut cum îmi vorbea … eu parcă am asurzit
Nici Cezar sau un nobil sfânt eu n-am mai auzit,
Din gura sângerândă El se roagă pentru ei
Ce mort îl vor pentru nimic, se vede că-s mișei ,
Scumpa mea cu glas rănit, eu n-am mai întâlnit
Un om mai drept printre cei drepți ce se vrea răstignit.
Dar capul meu atârnă greu pe masa Romei rele
De guri viclene ce-mi dau vina și vor să mă blesteme
Vai câte ștreanguri ne aștept de nu împlinesc aceasta
Chiar inima de-ți las hain să o cuprindă gheața
Iubita mea nu mă-nțelegi și de-ar mai trece un ceas
Eu aș muri la fel ca el, dar eu cui te mai las ?
Dreptatea o cauți în van când mila nu e trează
Chiar și stăpân pe ea de-ai fi … nimic nu te salvează.”

Oh, viața lor fără de sens și dragoste cu trudă
Se rupe când pe El luând și hotărând să-l ducă
Claudia fuge și răcnind spre cruce se grăbește
Și ochii Lui deja se sting și ea de jos privește
O zi de vineri o găsi pe domniță acolo ,
Plecând genunchi rosti amar spre el un

„Ecce Homo.”