Despre prietenie, suferință și dăruire
Puțin înainte de moartea sa, pictorul Ștefan Luchian era atât de slăbit, încât abia mai putea ține pensula în mână. Boala îi tremura trupul, dar nu și sufletul. A continuat să picteze până la capăt, deși tusele nu-i mai erau recunoscute, iar durerea fizică era dublată de neîncrederea celor care îl acuzau că își semnează numele pe lucrări „străine”. E greu să-ți duci talentul până în pragul neputinței și totuși să nu renunți.
Într-o dimineață, poetul Tudor Arghezi l-a sunat. Luchian plângea. L-a întrebat ce s-a întâmplat. Iar răspunsul l-a emoționat adânc și pe el, și pe mine, citindu-l: cu o seară înainte, George Enescu venise la patul lui, în tăcere, fără să aprindă lumina, fără niciun cuvânt. A scos vioara și i-a cântat două ore neîntrerupt, în întuneric. I-a fost alături prin sunet, prin suflet, prin iubire.
Sincer, mi-au dat lacrimile. Și m-am întrebat: am și eu un astfel de prieten? Un om care să nu-mi ceară nimic, dar să-mi ofere totul într-un moment de slăbiciune? Și apoi, întrebarea care doare mai mult: aș fi eu un astfel de prieten?
Mă gândesc la clipele de suferință care, poate, vor veni și în viața mea. Cine va fi acolo? Cine va veni să-mi strângă mâna fără să spună nimic, doar să fie? Poate vor apărea persoane la care nu mă aștept, poate vor lipsi cele de la care sper. Dar știu un lucru: cel mai sigur prieten este Hristos. El nu întârzie, nu obosește, nu judecă. Și totuși, cât de frumos e să-L descopăr pe Hristos în oameni. În gesturi, în prezență, în tăcere, în dăruire.
Mă întreb dacă și eu aș putea fi pentru cineva ceea ce a fost Enescu pentru Luchian. Poate nu cu o vioară, dar cu o poezie. Cu o mână întinsă. Cu un zâmbet, cu o tăcere în care să încapă dragostea. Da, sunt persoane pentru care aș face asta. Dar nu mi-aș dori să sufere, ca să o pot dovedi. Și atunci învăț să le iubesc acum, în viață, în lumină, în mersul firesc al zilelor. Să nu aștept boala sau întunericul ca să fiu aproape. Să fiu prieten, înainte să fie nevoie.
Pentru că iubirea adevărată e „răbdătoare, plină de bunătate… nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13:4-8)
Și în prietenie, și în durere, și în dăruire, iubirea este cea care ne face oameni. Să fim acolo unii pentru alții. Fără explicații. Fără zgomot. Doar cu inimă.