„Sunt eu un prieten adevărat?” – despre bucuria de a fi aproape

Nu știu dacă există întrebare mai simplă și mai grea în același timp decât aceasta:

Sunt eu un prieten adevărat?

N-o spun dintr-o neliniște orgolioasă. O spun dintr-un loc tainic din mine, care, ani de-a rândul, a tânjit după apropiere, dar a rămas cumva departe.

Am crescut cu multe „ai grijă ce faci”, multe „ce-o să zică lumea?”. Și, fără să-mi dau seama, lumea a devenit un loc în care trebuia să mă ascund, nu să mă deschid. M-am învățat să fiu singur, să iubesc tăcerea, să mă simt în siguranță doar în mine.

Dar tăcerea e bună doar până devine zid.

În singurătate am început să înțeleg cât de prețioasă e prietenia. Nu în sensul larg și superficial al cuvântului, ci în forma ei adevărată – acea legătură care nu cere, ci oferă, care nu cere explicații, dar le primește când vine vremea, care știe să tacă, dar și să plângă alături.

Am avut parte, mai mult decât de prieteni constanți, de momente de prietenie – și le-am iubit, le-am prețuit. Dar deseori m-am întrebat:

„De ce nu rămân? De ce nu sunt statornice? Ce-mi lipsește mie, sau poate lor?”

În momentele de tăcere mai adâncă, m-am agățat de o singură prietenie care nu m-a dezamăgit niciodată: prieteni­a cu Hristos. Mi-au fost balsam cuvintele poeziilor poetului Traian Dorz:

„Un prieten bun pe calea vieții mi-ai fost, Iisuse preaiubit…”

sau

„Nu vreau să merg în nicio parte fără Prietenul meu drag…”

Atunci am înțeles: ca să poți avea prieteni adevărați, trebuie mai întâi să fii tu unul.

Să iubești fără pretenție. Să rămâi aproape fără să ceri explicații.

Să nu fugi când e greu. Să fii sincer chiar și când doare.

Adevărata prietenie e rară nu pentru că oamenii nu o caută, ci pentru că nu sunt dispuși să se piardă puțin pe sine pentru a-l câștiga pe celălalt.

Scrie Sfânta Scriptură:

„Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el e ca un frate.” (Pilde 17:17)

Asta mă întoarce mereu la întrebarea inițială:

Sunt eu un astfel de prieten?

Poate că sunt, când îmi doresc sincer mântuirea celuilalt.

Când vreau să împart pâinea, dar și Cerul.

Când mă doare durerea lui și mă bucură bucuria lui.

Când îmi vine să spun: „unul mie, unul ție… și unul ție”, ca în jocurile copilăriei.

Când nu-mi pot imagina un colț de Rai fără cel drag lângă mine.