Dorul care doare, dar mântuiește – despre întoarcerea la țărmul inimii

Sunt zile în care sufletul mi se face tăcere.

Și-n tăcerea aceea, un dor adânc și sfâșietor își face loc.

Dor de începuturi..

Nu e un dor oarecare. E acela care nu poate fi explicat, doar simțit.

Dorul acela care te ia din goana vieții și te întoarce, cu o forță nebănuită, la locul primei întâlniri. La țărmul inimii. Acolo unde inima s-a frânt și s-a aprins deodată. Acolo unde L-ai privit pe Hristos în ochi și ai zis:

„Doamne, rămâi cu mine… pentru totdeauna!”

Țărmul acela poate fi o cămăruță în care te-ai rugat plângând. Poate fi un drum pustiu pe care ai simțit că nu mai mergi singur. Poate fi o noapte albă în care ai aflat că iertarea nu e o teorie, ci un dar.

Țărmul poate fi oriunde – dar odată ce ai fost acolo, nu-l mai poți uita.

Și totuși, uitarea vine. Încet, pe nesimțite. Se strecoară între rugăciuni tot mai scurte, între zile aglomerate și decizii fără Hristos.

Și dorul se stinge.

Până când, într-o zi, simți că nu mai ai dor. Și atunci înțelegi:

E cel mai greu loc dintre toate.

Să nu-ți mai fie dor de Dumnezeu. Să nu-ți mai amintești unde L-ai întâlnit. Să nu mai știi cum să te întorci. Să cauți… și să nu mai știi ce cauți.

Dar chiar și atunci, într-un colț de inimă, se naște un alt dor:

dorul de a-ți fi dor.

E criza care precede întoarcerea. E rana care deschide din nou ușa spre Țărm.

Și atunci… începi din nou să întrebi, ca un copil rătăcit:

„Doamne, unde era ușa spre inima Ta?”

Întrebarea aceasta mă urmărește. Pentru că uneori simt că inima mea s-a închis. Din durere. Din oboseală. Din frică. Alteori, simt că eu am fost cel care a ieșit din grădină… și nu mai știu pe unde să intru înapoi.

Dar am învățat ceva:

Dumnezeu nu-Și încuie inima.

Noi o facem.

Astăzi, 3 iunie, am un singur dor:

să mă întorc la Țărm.

Să regăsesc ușa inimii care a iubit pentru prima dată cu adevărat.

Să spun din nou:

„Doamne, lasă-mă să-Ți sărut urmele pașilor pe cărările inimii mele rănite…”

Să iubesc simplu. Adevărat. Tăcut.