Iubirea care iartă – când rămâi, deși ai putea pleca

Uneori, iubirea doare.

Nu pentru că nu mai există, ci tocmai pentru că încă există.

Pentru că nu pleacă atunci când ar avea toate motivele s-o facă.

Mi-am dat seama că iubirea adevărată nu e aceea care strălucește la început, ci aceea care rămâne după ce a fost rănită.

Care se ridică de jos, cu sufletul șters de praf și sânge, și spune:

„Te iert.”

Nu „pentru că meriți”, ci pentru că iubirea… iartă.

Când vorbim despre iertare, avem tendința să o gândim ca pe un act de voință. Și, uneori, chiar este. Dar am descoperit că adevărata iertare nu vine din logică, nici din puterea mea, ci dintr-o iubire care nu vrea să piardă sufletul celuilalt.

Am avut momente când mi-a fost greu să iert. Am dus cu mine amintiri ca pietrele în traistă.

Și-am realizat că nu mă apărau de suferință.

Dimpotrivă, mă țineau departe de libertate.

A ierta înseamnă să renunți la dreptul de a te răzbuna.

Să renunți la a avea dreptate.

Să alegi să nu răspunzi la răni cu alte răni.

Dar mai presus de toate, a ierta înseamnă să vrei să iubești din nou.

Să vrei să dai o altă șansă. Să nu închizi porțile inimii.

Să nu spui: „Până aici. Gata.”

Ci să spui: „Hai să începem din nou. Cu Hristos între noi.”

Știu, nu e ușor.

Sunt zile când te simți trădat. Dezamăgit. Rănit.

Și-atunci, ai putea pleca. Ai putea spune că e mai bine singur. Că nu mai merită. Că nu mai vrei.

Și totuși… iubirea nu fuge.

Ea rămâne.

Nu pentru că nu simte durerea.

Ci pentru că știe că niciun suflet nu se vindecă prin despărțire.

Și pentru că recunoaște că iertarea e calea scurtă spre înviere.

L-am văzut pe Hristos iertând.

Pe cruce.

Cu mâinile străpunse, cu ochii înlăcrimați, cu inima zdrobită.

Și chiar atunci – tocmai atunci! – El a spus:

„Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”