O cronică realizată de scriitorul Dumitru Tâlvescu

Acest nou volum, încărcat cu reverberațiile celor precedente, surprinde cu detașare olimpiană aspectul viu al starii de grație pe care numai o formă de iubire totală, sinceră, unică o poate da individului necontaminat de realitatea curentă și obiceiurile și morala uneori îndoielnică la care suntem adeseori martori și participanți. Poezia Ancăi Ciolca ne arată un personaj principal, care înfruntă meridianul cel mai primejdios, coborând în însuși miezul înțelegerii. Poezia ei este un pastel dedicat iubirii, o baladă pentru cel iubit, un simbol încărcat de naturalețe erotica,cu un adânc peisaj interior pe care cititorul avizat îl poate descoperi cu satisfacție. Transpuse în rigorile clasice ale poeziei, volumul poate fi citit cu ușurința detașării de realitate, pentru a fi martor la o lume create de autoare ca un imn dedicat  iubirii. Partenerul e prezent în aura sublimului, ca o ființă telurică, fie una cosmică, metafizică sau de o naturalețe a normalului. Toată natura ia parte la periplul pe care autoarea îl face prin anotimpuri, în lumea vegetală, la munte, la mare, în orice loc care devine subit un prilej de a se lumina sub imperiul iubirii. Poemele vibrează,dizolvă, calmează, imaginile compun imagini coerente cu o muzicalitate specială, orice vers îți oferă prilejul unei altfel de înțelegeri.

M-am oprit la doar câteva poezii , pentru a justifica acest preambul și spre a încerca să conving cititorul că se află în fața unui adevărat eveniment editorial, cartea Ancăi Ciolca și cred, celelalte în aceeași măsură, vor deveni de referință atunci când cronicari mai cunoscuți decât mine, îi vor duce vocea acolo unde merită.

Întâlnim în poemul „Torța de iubire” aceleași momente de grație în care iubirea transformă până și durerea. Torța, înțelegem, nu e doar pasiunea care arde, ci și o lampă poetică. Ploaia din finalul poemului poate fi un simbol al purifcării, la fel ca și roua, o fuziune fizic/cosmic, dovedind iubirea ca pe un act de zbor. Autoare se simte eliberată, liberă, neconstrânsă de nimic („pot oricând să ard și să fiu fericită). Prin fluturi, rouă, bujori, ploaie, tarnscede realitatea pierzându-se în celălalt.

Al doilea poem ales, „Oceanul meu”, arată întinderea iubirii pe care autoarea o poartă partenerului. Mare cât un ocean, adică infinită. Raportarea la clepsidră, ne duce cu gândul că iubirea e atât eterna, cât și trecătoare. Aici trupul devine țărm, ocean, încărcat de senzualitate sălbatică, la fel ca viața marina (aproape goi, acoperiți de alge și de patimi). Clepsidra apare atât ca simbol al morții, dar și al resurecției (trupul meu se varsă în ocean). Dorul e atât de intens, încât acceptă chiar și un moment efemer.

Anca Ciolca crează un univers paralel, unde iubiții trăiesc într-o bulă atemporală, ruptă de banalitate, oceanul nu e doar décor ci o extensie a trupurilor și a emoțiilor. Amandoi, iubită și iubit, posedă oceanul, nu sunt victemele lui. Aici, ca și in majoritatea poemelor, iubirea e un act de rezistență contra trivialității.

Următorul poem la care m-am oprit ,„O noapte pe șevalet”, îmi oferă aceeași senzație de placere a lecturii, unde ruperea de lume și lumină se transpune în aceleași valențe puternice ale iubirii. E noapte, un felinar care numai sugerează lumina, aceasta fiind transpusă pe chipul autoarei,devenită model, cu piela parfumată de flori și trupul învelit de stele. Remarc și aici, această fuziune a cosmicului cu  realul, cu încărcătura subtilă de sentiment diseminată muzical în versuri. Pictorul și modelul devin co-creatori ai unei lumi alternative (toată lumea mea a prins culoare), Părul devine peisaj marin, libertatea este completă. Culorile, care apar la final, ca și cum poemul ar fi alb/negru,  simbolizează renașterea prin iubire, penelul e un substitut pentru atingere, șevaletul se transformă în altar al iubirii.

Ultima aleasă, dar nu ultima pe care am citit-o,  „Nostalgie de toamnă”, în care natura devine singurul element care devine complice în cântul ce-l dedică iubitului. Îmbrăcată în toamnă, poartă pe buze aroma gustului de struguri, culeși dimineața pe rouă. Aceeași rouă din poemele sale, simbol al renașterii, al permanenței și al miticului. Converg aici elemente fizice și cosmice , ca o îmbinare benefică pentru sublinierea iubirii fără pată și desăvârșită. Cosmosul e prezent în cocorii care-I emigrează din suflet, o contrapondere pentru a-l lăsa liber pentru întrebări menite să-l liniștească. Întrebările n-au întotdeauna răspunsul dorit, pentru că totul e trecător, omul nu poate opri clipa, nici pe cea mai frumoasă, nici pe cele dorite. Transfigurarea temporală atinge cote maxime în ultima strofă când, după ce substituîndu-se într-un cadru impersonal, devine, ca toamnă, fosta precursoare a unei primaveri, urmată de o vară cu iubiri celeste, ca în final să simtă bruma peste versuri, când fulgii de nea stau la pânda la ferestre.

Anca Ciolca are o personalitate excepțională, în comparatie cu viața psihologică a unui om obișnuit. Are o conștiință dotată în adevăr cu puterea cunoașterii și identificare a realității exterioare, cosmică, socială și metafizică. Deși, judecând-o prin prisma poemelor sale, am putea înțelege altceva, observăm totuși că ea nu trăiește într-o bulă atemporală, ea doar se refugiază acolo, pentru a-și trăi iubirea în felul cel mai romantic și exclusiv cu putință. Explorând sufletul pentru a ajunge în profunzimile sale, poezia Ancăi Ciolca nu rămâne cititorului doar ca o încântare prin muzicalitate, sens și culoare, ci și ca un îndemn moral. Poezia ei este nouă, oferind cu dăruire o imagine cu totul specială erotismului cuminte. Prin volumele sale, Anca Ciolca se poate alătura cu seninătate unui șir de autori de poezie erotică, pornind de la Ana Blandiana, M. Cărtăresc, Emil Brumaru, Florin Iaru, Nora Iuga, fără riscul de a fi considerate altfel decât maestra unui stil aparte prin felul în care oferă cititorilor o lecție despre  cum e să trăiești cu sufletul cufundat mereu în iubire.