Când Biblia nu mai e doar o carte pe raft

Am trecut într-o zi pe lângă raftul cu cărți și privirea mi-a căzut, din senin, pe ea.

Stătea acolo, tăcută. Cu coperta ușor prăfuită.

Biblia mea.

Am întins mâna instinctiv și, în clipa în care am șters ușor praful de pe copertă, m-am simțit ca și cum aș fi șters praful de pe propria inimă.

De ce ne lăsăm Biblia să aștepte?

Poate pentru că viața noastră e un vârtej.

Poate pentru că ne spunem mereu că vom avea timp „mâine”.

Poate pentru că nu vrem să ne confruntăm cu liniștea din cuvintele ei…

Dar azi vreau să-mi amintesc și să-ți spun și ție:

Biblia nu este o carte. E o fereastră deschisă către Cer.

E ușa prin care poți intra în dulcea lumină a lui Dumnezeu, în timp ce lumea rămâne în umbră.

Mă gândesc la ușa casei mele.

Cât de des o deschid!

O deschid pentru cei dragi, pentru lumină, pentru aer curat.

O deschid fără să ezit.

Dar ușa Scripturii?

Rămâne uneori închisă…

Deși acolo e liniștea pe care o caut.

Răspunsul pe care îl aștept.

Vocea Lui pe care sufletul meu tânjește s-o audă.

Uneori deschid Biblia doar pentru câteva versete.

Alteori rămân ore întregi, adâncit în cuvânt, cu inima tremurândă.

Și am învățat că nu contează cât timp ai, ci cu câtă sete te apropii.

E o carte vie.

Ea nu îmbătrânește, dar în fiecare zi te înnoiește pe tine.

Am șters praful azi.

Nu doar de pe coperta unei cărți,

ci de pe amintirea unei iubiri pierdute – iubirea pentru cuvântul Lui.

Și mi-am spus:

„Vreau să nu o mai las niciodată să aștepte…”