Spunem adesea că dragostea înseamnă „să simți la fel”.

Dar mai profund decât atât… dragostea adevărată înseamnă să privești în aceeași direcție.

Să ai același Cer.

Aceeași Lumină.

Același Dumnezeu.

Nu e despre a fi identici. Nici măcar despre a fi perfecți unul pentru altul.

Ci e despre a merge împreună, pas cu pas, pe același drum, chiar și atunci când drumul e greu.

Ce se întâmplă când doi oameni iubesc, dar sufletele lor privesc spre doi sori diferiți?

Unul privește spre Dumnezeu.

Celălalt, poate, doar spre el însuși.

Unul simte dor de cer.

Celălalt, doar dorință de confort.

Nu e doar o „diferență de opinii”.

E un decalaj de veșnicie.

Când privim spre Dumnezeu împreună, iubirea capătă rădăcini adânci.

Nu ne mai certăm doar din orgolii.

Ci ne întoarcem la rugăciune.

Ne iertăm în genunchi.

Ne construim căsnicia ca pe o catedrală.

Dar când doar unul privește în sus, iar celălalt trage spre orizonturi pământești, apare un dezechilibru dureros.

Un gol care, în timp, se adâncește…

„A iubi înseamnă a privi în aceeași direcție…” – spunea Saint-Exupéry.

Dar încotro privim, de fapt?

Înspre visuri egoiste sau spre planul lui Dumnezeu?

Spre realizări personale sau spre mântuirea sufletului?

Nu e o întrebare teologică.

E o întrebare de viață.

E o întrebare de veșnicie.

Când te îndrăgostești, e ușor să fii orbit.

Să vezi doar ce vrei.

Să crezi că „dragostea schimbă totul”.

Un gând pentru tineri:

Nu confundați fluturii cu veșnicia.

Căutați pe cineva care vă iubește cu ochii plini de cer.

Care se roagă pentru voi în taină.

Care vă înalță, nu vă trage în jos.

Iubirea adevărată nu înseamnă doar „chimie”.

Înseamnă slujire împreună.

Lacrimi împărțite.

Zâmbete oferite.

Tăceri în care Dumnezeu e prezent.

A iubi înseamnă să urci același munte, privind același Soare – Hristos.

Să nu ne mulțumim cu mai puțin.