Uneori… e nevoie de tăcere

Uneori, nu avem nevoie de cuvinte.

Nu avem nevoie de explicații, de răspunsuri, de sfaturi.

Ci doar de o clipă de tăcere…

Una care să ne învelească inima ca o pătură caldă într-o seară de toamnă.

Într-o lume în care totul se mișcă repede, unde zgomotul devine obișnuință, iar mesajele vin și pleacă cu viteza luminii, sufletul tânjește după o pauză.

O liniște care să nu doară.

O liniște care nu înseamnă gol, ci prezență.

Azi am ales să nu spun nimic în plus.

Am ieșit puțin în grădină. Nu ca să fac ceva anume. Ci doar să fiu acolo.

Florile nu vorbeau, dar mi-au spus totul.

Cerul nu striga, dar era atât de prezent.

Vântul nu se justifica, dar îl simțeam alături.

Poate și tu ai zile în care nu mai vrei niciun sunet.

Poate ți-e dor de o îmbrățișare fără întrebări.

Poate simți că Dumnezeu tace și te întrebi dacă nu cumva a plecat…

Dar tăcerea Lui nu e absență.

E prezență deplină.

E felul Său de a te lăsa să-L simți, nu doar să-L asculți.

Azi, nu-ți cere nimeni să faci lucruri mari.

Doar oprește-te puțin.

Nu pentru că e vineri. Nu pentru că trebuie.

Ci pentru că e ziua în care și sufletul tău merită să respire.

Stai o clipă în tăcere.

Și poate, în liniștea aceea blândă, vei auzi inima ta cum Îi șoptește Cerului:

„Doamne… sunt aici. Și-Ți mulțumesc că ești cu mine chiar și când nu Te aud.”

Dumnezeu iubește tăcerea… dacă e plină de dor după El.