Zâmbetul din spatele lacrimii

Sunt zile în care zâmbim… dar parcă nu cu tot sufletul. Un zâmbet ușor stins, care încearcă să acopere frământări nerostite, așteptări care nu s-au împlinit, doruri care dor. Și totuși, zâmbim. Nu din prefăcătorie, ci din credință. Pentru că știm că, deși norii ne întunecă cerul inimii, soarele nu a dispărut – doar se ascunde pentru o vreme.

În momentele acestea de tăcere și așteptare, învățăm răbdarea. Răbdarea nu este doar o virtute – este o punte între ceea ce visăm și ceea ce va fi. Ea țese cu fire nevăzute nădejdea în jurul inimii, până când vom vedea iar seninul. E acea liniște care ne învață să iubim nu doar împlinirile, ci și drumurile grele care ne duc spre ele.

Uneori, avem nevoie doar să ne oprim. Să nu mai grăbim răspunsurile. Să nu mai împingem timpul cu nerăbdare. Să ne apropiem tăcuți de Dumnezeu și să ne sprijinim gândurile obosite de inima Lui. Atunci, în tăcerea aceea plină de prezența Lui, vom înțelege că nu suntem singuri, că fiecare clipă are sens, chiar și cea care doare.

Când învățăm să prețuim lacrima, vom ști să iubim și zâmbetul. Când vom învăța să privim norii fără teamă, vom ști să recunoaștem razele de lumină când apar. Și poate că nu azi, nici mâine, dar într-o zi vom privi în urmă și vom înțelege că Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată. Doar ne-a ținut de mână în tăcere.

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21:19)