„Cuvinte din Cuvânt” cu scriitorul Sorin Micuțiu. Episodul 97

„Cuvinte din Cuvânt” cu scriitorul Sorin Micuțiu. Episodul 97

Chipul lui Dumnezeu din celălalt

Ne întâlnim zilnic cu oameni: pe stradă, la birou, în familie, în Biserică. Uneori ne grăbim și nu observăm nimic. Alteori, rămânem cu o amintire vagă despre cineva. Dar sunt și acele momente rare, în care ceva ne atinge: o privire, o lacrimă, un cuvânt sau tăcerea cuiva care suferă. Și atunci începem să vedem… nu doar un chip de om, ci o taină. O prezență. O lumină care pâlpâie tainic în celălalt.

De un timp, încerc să privesc fiecare om cu mai multă băgare de seamă. Nu cu suspiciune, ci cu respect. Nu cu judecată, ci cu mirare. Privesc și caut să zăresc în adâncul celuilalt urmele trecerii lui Dumnezeu. Acolo, în cel rănit, în cel tăcut, în cel zâmbitor sau în cel abătut. Și descopăr ceva cutremurător: fiecare om e o icoană vie. Uneori e murdară, prăfuită, poate chiar spartă… dar încă poartă chipul lui Dumnezeu.

Când stau lângă cineva în suferință, de multe ori mă simt neputincios. Aș vrea să spun ceva, să fac ceva, dar parcă toate cuvintele mi se sting pe buze. Și atunci… doar stau. Ascult. Tăcerea aceea grea devine o rugăciune mută, o punte între două inimi: a mea și a celui ce doare. Poate nu e mult. Dar poate că este destul. Poate că, uneori, simpla prezență a unei inimi atente e tot ce are nevoie cineva ca să nu se simtă singur.

Am înțeles, încet, că iubirea nu înseamnă întotdeauna gesturi mari. Uneori înseamnă să taci împreună cu cel ce tace. Să plângi împreună cu cel ce plânge. Să nu grăbești vindecarea, nici răspunsurile, ci să fii acolo. Cu o inimă caldă. Cu o rugăciune în gând. Cu o speranță în privire.

Doamne, învață-ne să Te vedem în aproapele nostru. Să nu trecem nepăsători pe lângă rănile celor de lângă noi. Și când nu știm ce să spunem, să ne rugăm să iasă Iubirea din tăcerea noastră. Căci doar iubirea adevărată știe ce trebuie făcut.

„Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25:40)