Să dau tot

Uneori mă întreb dacă ce dau e destul.

Dacă gestul meu mic are greutate în ochii cuiva. Dacă zâmbetul meu, sau timpul meu, sau tăcerea mea, chiar schimbă ceva.

Dar apoi îmi amintesc: nu cantitatea contează. Nu mărimea darului, ci inima cu care îl ofer.

Când dăruiesc cu tot ce sunt, chiar și o clipă devine veșnică.Nu am tot timpul bogăția de a oferi mult, dar am mereu libertatea de a oferi tot – din dragoste, din sinceritate, din bucurie.

Și când fac asta, ceva în mine se liniștește.

Pentru că bucuria de a dărui cu inima întreagă e o bucurie care nu așteaptă aplauze.

E o lumină care nu cere priviri.

E o înflorire tăcută, dar reală.

Astăzi, nu voi măsura ce dau.

Astăzi, mă voi măsura după cum dau.

Chiar și atunci când durerea sau oboseala mă împiedică să dau mai mult, pot totuși să-mi deschid inima. Să ascult sincer. Să mângâi fără grabă. Să rămân acolo unde altcineva ar pleca. Asta înseamnă, de fapt, să dăruiesc tot.

Uneori, cel mai mare dar este prezența. Alteori, iertarea. Alteori, doar o privire care spune: „Nu ești singur.”

Și știu că atunci când dau cu drag, în tăcere sau în zâmbet, în cuvânt sau în tăcere, Dumnezeu vede. Pentru că El nu privește mâna, ci inima.

 „Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa..” (Marcu 12:43-44)

Așadar, Doamne, nu mă lăsa să fiu zgârcit cu inima mea. Învață-mă să dau nu doar ce am, ci cine sunt.