Iubirea care nu se teme să se murdărească

Uneori, credința mea se îmbracă elegant, dar e fragilă.

Are mănuși albe și frică de praf. Se roagă frumos, dar nu suportă mirosul bolii.

Spune „Doamne, Doamne”, dar ferește colțul hainei ca să nu se atingă de un „amărât”.

Și atunci îmi vine în minte acel gest simplu, dar uriaș:

să ștergi cu dragoste nasul unui copil bolnav,

să bagi batista murdară în buzunar,

să n-o arunci, să n-o disprețuiești,

ci să o porți ca o dovadă tăcută că ai fost om,

că ai simțit milă,

că ai văzut în acel copil nu o „problemă”, ci un frate.

Poate chiar pe Hristos.

Mi-e rușine de câte ori m-am ferit.

De câte ori m-am întors cu scârbă de la chipul suferinței.

De câte ori m-am temut mai mult de microbi decât de păcat.

Și mă gândesc acum: dacă Hristos ar fi stat cu mască la cruce,

dacă ar fi purtat mănuși când a vindecat leproșii,

dacă ar fi păstrat distanța de siguranță față de noi,

n-ar fi existat mântuire.

Eu vreau să-I dau batista mea lui Hristos.

Să-L recunosc în cei slabi, în cei bolnavi, în cei „urâți”.

Să nu-mi mai întorc privirea,

ci să îngenunchez.

Să nu-mi mai protejez hainele,

ci să-mi murdăresc mâinile cu iubire.

Îl voi căuta printre cei marginalizați,

nu în lumina reflectoarelor,

ci în umbra durerii.

Acolo unde adesea nu vrea nimeni să intre.

Fiindcă El a spus: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)

De azi, vreau să-mi țin batista pregătită nu doar pentru lacrimile mele,

ci și pentru lacrimile Lui – din obrazul celui ce plânge tăcut lângă mine.