Lupta care dă viață

Simt cum lumea de azi ridică ziduri groase în jurul inimii. Uneori, fără să-mi dau seama, mă trezesc copleșit de întuneric: dezamăgiri, agitație, pierderea speranței… Și-atunci mă întreb: unde e lumina din mine? Unde e credința?

Adevărul e că, fără Domnul Iisus, sufletul meu se stinge. El este singura lumină care nu apune, singura speranță care nu înșală.

Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi… (Romani 8,24).

Nădejdea nu e un gând vag. E o ancoră. E mâna întinsă a lui Hristos când mă scufund. E certitudinea că nu sunt singur.

Am înțeles un lucru simplu, dar vital: pentru a trăi, trebuie să iubești.

Și ca să iubești cu adevărat, trebuie să-L ai pe Dumnezeu în tine.

Când El lipsește, mi se pare că cerul se închide, că viața nu mai are sens, că nu mai știu încotro merg. Fără țintă, fără direcție, fără pace.

Știu că trăiesc într-o luptă. Lupt pentru trupul meu: îl hrănesc, îl tratez, îl protejez.

Dar… pentru sufletul meu lupt? Cum?

Prin rugăciune. Prin credință. Prin iertare. Prin iubire.

Rugăciunea nu e un obicei. E hrana de care sufletul meu are nevoie zilnic. E aerul pe care-l respir ca să rămân viu în Dumnezeu.

Credința nu mă face să scap de greutăți. Dar mă face să le biruiesc.

Cu Dumnezeu în mine, nu doar supraviețuiesc. Trăiesc.

Nu doar merg. Umblu cu nădejde.

Nu doar exist. Lupt cu rost.

Și în această luptă, am un aliat veșnic: Iubirea lui Hristos.

Sfântul Augustin spunea: „Iubește și arată aceasta prin viața ta.”

Nu sunt suficiente cuvintele.

Dumnezeu mă vrea lucrător, nu spectator.

Mă vrea viu, nu resemnat.

Mă vrea prezent în via Lui, nu pierdut în lumea mea.

De aceea, astăzi îmi ridic din nou fruntea spre cer și spun:

„Doamne, nu mă lăsa să lupt singur! Lucrează în mine și prin mine, și fă din viața mea o mărturie a Luminii Tale.”