Să ne smerim… ca Duhul Sfânt să poată lucra în noi

Mi-a revenit în gând acest verset:

„…nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt..” (Marcu 13:11)

Și mi-am zis în tăcere: Doamne, cât de departe suntem de această stare! Ajută-mă să mă pot smeri, ca Tu cu adevărat să poți lucra prin mine.

Mi-am adus aminte de o istorioară din Pateric. Un frate s-a rugat vreme de cinci săptămâni ca Dumnezeu să-i descopere înțelesul unui cuvânt din Scriptură, dar nu a primit niciun răspuns. Într-un târziu, a hotărât să meargă la un bătrân duhovnicesc. În clipa în care a pus mâna pe clanța ușii sale, mintea i s-a luminat și a înțeles versetul.

A întrebat apoi, în rugăciune, de ce Dumnezeu nu i-a răspuns mai devreme. Iar Domnul i-a răspuns:

„Timp de cinci săptămâni te-ai rugat fără să te smerești. Când te-ai smerit și ai căutat ajutorul fratelui tău, ți-am luminat înțelesul.”

Adevăr grăiește și Apostolul Ioan:

„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (1 Ioan 4:20)  „Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.” (2 Ioan 1:6)

Cât de legate sunt smerenia și iubirea! Și cât de repede uităm că, fără ele, vorbirea noastră nu mai are izvor în Dumnezeu, ci în noi înșine…

Mi-am amintit de rugăciunea copilăriei: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare.” O consideram o rugăciune a celor mici. Dar cât adevăr conține pentru viața noastră duhovnicească de adulți! Să ne vedem mici – iată începutul înțelepciunii.

Doar smerindu-ne cu adevărat vom fi în stare să-i înțelegem pe cei cu adevărat mari – înaintașii noștri, cei care au știut să umble în iubire, fără pretenții, fără strigăt, fără judecată.