„Bucurați-vă întotdeauna … Bucurați-vă!”

Când citesc poezia de mai jos scrisă de Zorica Latcu, simt cum sufletul meu se lasă cuprins de o bucurie care vine din adânc:

Bucurie

Ca sufletul de schimnic în pustie,

Adânc pătrund în tine, Bucurie!

Străbat încet cărările deșarte,

Încolo, înspre miezul tău, departe.

Mă biciuiește vântul Tău fierbinte,

Rupând bucăți din slabele-mi veșminte;

Mă bate soarele cu raze grele

Și seceta-mi brazdează cute-n piele;

Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul,

M-a fript la tălpi cu foc uscat nisipul.

Ca sufletul de schimnic în pustie,

Petrec adânc în tine, Bucurie!

Când lutul meu se mistuie-n dogoare,

În duh trimiți mireasma de răcoare.

Când sufletul mi-e foc fără prihană,

Îl potolești cu ploile de mână…

Când buzele îmi tremură, uscate,

În duh reverși cuvinte luminate;

Și când de sete sufletul îmi moare,

Țâșnesc din tine tainice izvoare.      

Ca sufletul de schimnic în pustie,

Te preamăresc, izvor de bucurie!

Îmi dau seama că această bucurie nu este simpla veselie a lumii, este un dar al lui Dumnezeu, care pătrunde în suflet chiar și atunci când viața pare aspră și pustie. La fel cum schimnicul (călugăr care duce viață aspră, de privațiuni, departe de lume; pustnic) din poezie simte vântul, soarele și dogoarea și eu trec prin încercări, dar în mijlocul lor simt prezența Lui care potolește arșița și aduce izvoare de viață.

Biblia ne amintește: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.” (Filipeni 4:4)

Astăzi aleg să caut această bucurie în adâncul sufletului meu. Aleg să văd fiecare clipă ca pe o șansă de a simți harul Lui, chiar și atunci când totul pare uscat sau greu. Aleg să mă las purtat de izvoarele tainice ale Duhului Sfânt, care fac ca sufletul să înflorească chiar și în pustiu.

Astăzi aleg să pătrund în adâncul bucuriei, să o primesc și să o împart, știind că ea vine de la Dumnezeu și ne înalță peste toate încercările vieții.