Când să tac și când să vorbesc

De multe ori mă întreb: de ce nu tac atunci când ar trebui să tac? Cuvintele mele ies repede, fără să le cântăresc și adesea rănesc sau adaugă zgomot acolo unde ar fi fost nevoie doar de liniște. Învăț, încet-încet, că tăcerea este o formă de comunicare mai adâncă decât orice vorbă. Tăcerea poate fi plină de emoție, de pace și chiar de rugăciune.

Dar nu orice tăcere e virtute. Oamenii se plimbă pe stradă și tac pentru că nu au nimic de spus. În schimb, adevărata tăcere nu e gol, este plinătate. Cei care știu să tacă sunt cei care ar putea spune multe, dar aleg să păstreze în suflet înțelepciunea. „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul 3, 7).

Dumnezeu mă cheamă să veghez asupra gurii mele. Dacă nu sunt bine înlăuntrul meu, mai bine îmi pun mâna la gură decât să las să iasă cuvinte care dor. Orice om poate spune vorbe rele, mai ales când e nedreptățit, dar eu sunt chemat să am o vorbire sănătoasă – lucru posibil doar prin lucrarea Duhului Sfânt în mine.

Îmi dau seama că gura mea este ca o mașină puternică, dar care are nevoie de frâne bune. Fără frână, motorul poate aduce dezastru. La fel, fără cumpătare, vorbele mele pot provoca accidente sufletești, mie și celor din jur.

Adevărata înțelepciune este să știu când să tac și când să vorbesc. Și pentru aceasta nu ajunge voința mea, am nevoie de luminarea și stăpânirea Duhului Sfânt.

 „Doamne, învață-mă să tac atunci când tăcerea este binecuvântată și să vorbesc atunci când cuvântul meu poate aduce pace și zidire. Pune frâu gurii mele și luminează mintea mea ca să nu rănesc prin vorbele mele.”