Două dintre cele mai apreciate cărţi ale laureatului Nobelului pentru Literatură din acest an, au apărut în România la Editura Trei. Este vorba depre volumele „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” şi „Satantango”.

Premiul Nobel pentru Literatură 2025 i-a fost atribuit, joi, scriitorului maghiar László Krasznahorkai „pentru opera sa convingătoare şi vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

Scriitorul maghiar László Krasznahorkai (n. 1954 la Gyula) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino.

Acesta este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis la care se adaufă acum Premiul Nobel pentru Literatură.

Cele două cărți ale scriitorului maghiar apărute la Editura Trei, traduse în limba română, sunt: „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” şi „Satantango”.

„Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” (tradus de Ildikó Gábos‑Foarță) este considerată drept una din realizările supreme ale literaturii contemporane (Paris Rewiew). Pretextul romanului îl constituie întoarcerea baronului Béla Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires, de unde a fugit din cauza datoriilor imense lăsate în cazinouri. Dorința lui secretă este să se împace cu iubita din liceu, Marika. Ceea ce urmează însă este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sunt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gândire. Fără să știe, locuitorii orașului se află pe marginea abisului, a morții iminente care se apropie pe ritmurile melancolice și isterice ale ceardașului.

„Satantango” (tradus de Ildikó Gábos‑Foarță) este apreciat de publicația New Yorker drept un roman profund, tulburător. ntr-un sat pustiit din Ungaria, într-o atmosferă înecată în mucegai, rugină și putrefacție, personajele romane Satantango căuta din răsputeri să-și aleagă un drum în viață, să găsească răspunsuri și să supraviețuiască.„Știi, dansul e slăbiciunea mea”, spune unul dintre ele — și, dansând, uită cu toții de nenorocirea pe care o lasă în urmă, de putregaiul care macină lucruri, de clădiri care care cad pe oameni. Totul e mișcare, dans în Satantango: personajele, care-și părăsesc casa în căutarea unei fantezii; natura, care ocupă cu repeziune locul lăsat gol de oameni și freamătă nevăzut; destinul, care îi ține pe toți într-o așteptare nestatornică, ispitindu-i cu semnele salvării; chiar și timpul are zvâcniri neașteptate, ordonând materie după principii stranii. Și totul se petrece în virtutea unei așteptări al cărei sfârșit nu se întrevede, al cărei adevăr e încă departe.