O familie mai mare decât casa mea

De multe ori, atunci când îi aud pe unii creștini numindu-se între ei „frate” și „soră”, observ pe chipurile altora un zâmbet, ca și cum ar fi ceva exagerat sau nefiresc. Și totuși, dacă stau să mă gândesc, nu facem toți același lucru atunci când rostim „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”?

Dacă Îl chem pe Dumnezeu ca Tată, atunci, în mod firesc, toți cei care fac același lucru devin frații și surorile mele. Nu e un limbaj inventat, este o realitate pe care o mărturisesc chiar prin rugăciune. Când Îl am pe Hristos ca Învățător, „unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23, 8).

Apostolul Pavel ne întărește și mai limpede: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Galateni 3, 26-27).

Atunci, cum să nu ne numim frați și surori? Nu pentru că suntem perfecți, nu pentru că suntem identici, ci pentru că avem același Tată și același Mântuitor. Când spun „frate” sau „soră”, îmi amintesc că nu sunt singur pe cale și că Dumnezeu m-a așezat într-o familie mai mare decât propria mea casă: Biserica.

Și atunci zâmbetul meu nu va mai fi la fel ca înainte.

Așadar, apelativele „frate” și „soră” nu sunt doar formule ritualice sau cuvinte goale. Ele amintesc fiecăruia că nu este singur pe cale. Fraternitatea creștină este mai mult decât o legătură socială – este o realitate duhovnicească care ne invită să ne privim unii pe alții cu iubire, respect și grijă.

Într-o lume în care individualismul și izolarea ne fac să uităm legăturile fundamentale, recunoașterea celorlalți ca frați și surori în Hristos devine un act de curaj și o reafirmare a adevăratei comunități. Este o invitație la unitate, la rugăciune și la trăirea credinței în comuniune.