Dorul care ne aduce aproape

Dorul are un fel ciudat de a construi punți. Când mă gândesc la oameni dragi pe care nu îi mai văd de mult, simt cum inima mea se întinde spre ei, ca și cum fiecare bătaie ar putea să-i atingă. Și, paradoxal, acest dor mă face să simt că nu sunt singur. Căldura amintirii și intensitatea emoției creează o apropiere care depășește distanța fizică.

Mi-am dat seama că dorul nu e doar o lipsă, este o legătură invizibilă. În clipele de tăcere, când lumea exterioară se estompează, aud ecoul acelui dor și realizez că, prin el, cei pe care îi iubesc continuă să trăiască în mine. Dorul devine astfel un liant între prezent și trecut, între mine și ceilalți, între ceea ce sunt și ceea ce mi-aș dori să fiu.

Dorul are un fel tainic de a ne apropia de cei pe care îi iubim, chiar și când distanța ne desparte. Îl simt ca pe o chemare tăcută, care mă leagă de amintiri și de oameni dragi, făcându-i prezenți în inima mea. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6:21)

În fiecare clipă de dor, învăț să iubesc mai profund, să prețuiesc legătura invizibilă care nu se stinge. Învăț, încetul cu încetul, să nu mai fug de dor. Într-un fel straniu, dorul mă aduce aproape de oameni și de mine însumi, pentru că mă învață să iubesc cu intensitate, chiar și în absență.

Și astfel, dorul nu mai e doar un gol, este o punte. O punte care unește inimi, care mă face să simt că, oricât de departe ar fi cei dragi, legătura noastră rămâne vie și palpabilă. Și asta mă liniștește, pentru că în adâncul dorului există o certitudine: că apropierea nu depinde întotdeauna de prezența fizică, ci de profunzimea sentimentului care nu se stinge niciodată. 

”În dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.” (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae)