Foamea care nu se vede

În lume este foame şi sete. Dar nu una a trupului – ci a sufletului.

O foame tăcută, care se ascunde sub zâmbete, reţele sociale și agitația zilnică. O sete care se confundă adesea cu dorința de a avea mai mult, de a fi mai văzuți, mai apreciați. Dar oricât am încerca să o potolim cu lucruri trecătoare, golul rămâne. Pentru că setea aceasta nu e de apă, setea aceasta este de veșnicie.

Problema nu este lipsa hranei, este lipsa conștientizării. Trupul știe când îi e foame. Sufletul, însă, tace. Nu bate cu pumnii în masă, nu strigă, el se ofilește în tăcere. Și lumea, pierdută în zgomotul ei, nu mai aude acest suspin lăuntric.

Noi, cei care am simțit în noi atingerea lui Dumnezeu, suntem chemați să trezim această conștiință adormită. Să-i facem pe oameni să-și amintească de sufletul lor. Să le spunem, prin viața noastră, că există o hrană care satură fără să îngreuneze, o apă care dă viață fără să piară – Cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi se potrivesc mai bine ca oricând cuvintele profetului Amos:

„ Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului.” (Amos 8,11)

Este datoria noastră să hrănim această lume flămândă. Nu cu teorii, nu cu vorbe goale, să o hrănim cu iubire, cu bunătate, cu rugăciune…

Poate că nu vom putea schimba lumea întreagă, dar putem schimba lumea cuiva. Și pentru acel om, lumea va fi mai bună, mai luminoasă, mai vie.

Suntem chemați să redăm chipului obosit al lumii strălucirea chipului lui Dumnezeu din ea.

Să schimbăm foamea în îndestulare, tristețea în bucurie, indiferența în iubire.

Pentru că acolo unde omul hrănește un alt suflet, acolo Dumnezeu este prezent și bucuros.

Și, la final, cred că acesta este cel mai simplu și mai frumos scop al vieții: să lăsăm lumea mai fericită decât am găsit-o.