Când nu L-am găsit acolo unde credeam

M-am dus să-L caut. Nu știam exact pe cine caut, dar știam că mi-e dor.

Dor de ceva ce nu pot explica, dor de o pace pe care n-am avut-o niciodată.

Am ajuns într-un loc unde oamenii spuneau că El e mereu prezent.

Era liniște, frumos, ordonat. Cuvintele erau potrivite, gesturile exacte.

Și totuși… lipsea ceva.

Simțeam că tot ce se întâmpla acolo era adevărat – dar nu viu.

Era ca și cum L-aș fi căutat într-o fotografie, în timp ce El era undeva afară, respirând aerul lumii, umblând printre oameni.

M-am simțit vinovat că nu simt ce ar trebui să simt.

Dar mai tare m-am simțit gol.

Și atunci am înțeles: nu El lipsea. Eu Îl căutam în locul greșit.

Uneori, Îl cauți în vorbe frumoase și nu-L găsești.

Îl cauți în oameni care par că știu mai bine – și tot nu-L găsești.

Îl cauți în tradiții, în ziduri, în amintiri.

Și nu-L găsești… până când nu-L lași să te găsească El.

Așa L-am întâlnit: nu în locul în care am mers, ci în mine.

L-am simțit simplu, fără explicații, fără măști.

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine..” (Apocalipsa 3:20)

De atunci, am învățat să nu mă mai opresc la oamenii.

Pentru că El nu e un loc, nici o persoană.

E o prezență.

Și când Îl găsești acolo – în adâncul tău – nu mai poți pleca nicăieri.