Lipiile goale

Am învățat, uneori cu durere, că nu tot ce ni se oferă e ceea ce pare.

Am crezut în oameni. Am crezut în gesturi. Am crezut în prietenii care păreau familii.

Mi-am amintit de o poveste veche: În vremuri străvechi, arabii obișnuiau să ofere carne învelită în lipii la nunți. Dacă numărul oaspeților îl întrecea pe cel al porțiilor de carne, ofereau celor apropiați și prietenilor – celor pe care îi considerau familie – lipii goale, frumos învelite. Iar aceștia le mâncau fără să dea de înțeles că sunt fără carne. Într-o zi, unul dintre ei, văzând că lipia sa era goală, a început să strige în fața tuturor: „O, cutare, lipia mea nu are carne!” Iar gazda i-a răspuns: „Te-am nedreptățit – te-am socotit de-al meu.”

Ce frumos, dar ce greu de înțeles!

Câteodată, și noi primim lipii frumos învelite…

Dar înăuntru nu e nimic.

Am văzut oameni care strigă că lipia lor e goală – și durerea lor e sinceră.

Am văzut și oameni care aleg să tacă și să mănânce, chiar dacă nu au ce primi.

Și am înțeles că uneori încrederea noastră e mai prețioasă decât cadoul primit și tăcerea poate fi mai nobilă decât reproșul.

Câți dintre cei pe care i-am numit „ai noștri” ne-au dăruit lipii goale fără să știm?

Câți ne-au făcut să credem că suntem împreună, când, de fapt, eram singuri?

Alegeți cu grijă cui dăruiți inima voastră.

Și dacă primiți o lipie goală, nu uitați: valoarea nu stă în ce primesc alții, ci în ce rămâne în noi în demnitate, în tărie, în iubire.

„Cel nelegiuit capătă un câştig înşelător, iar cel ce seamănă dreptatea, o răsplată adevărată.”

(Proverbe 11,18)

Uneori, lipiile goale ne învață mai mult decât cele pline.

Și poate tocmai în gol, în lipsa aparențelor, ne găsim adevărata hrană: discernământul, răbdarea și înțelepciunea de a alege ce merită.