Despre control, renunțare și înțelepciune

Este surprinzător cât de diferit privim viața la început și la sfârșit. Ceea ce, în puterea tinereții, spunem că am vrea să schimbăm în lume, ajunge să ne pară, în apropierea finalului, că trebuia mai întâi să ne schimbăm pe noi înșine.

De multe ori mă întreb de ce ne este atât de greu să înțelegem acest lucru mai devreme, înainte ca timpul să ne aducă lecțiile sale dure.

De ce nu ne putem maturiza duhovnicește la timp, de ce ne trebuie atâtea încercări, pierderi și răsturnări ca să înțelegem că viața nu se supune dorinței noastre de control?

De ce ne dorim cu atâta ardoare ca ceilalți să facă așa cum credem noi că e bine – ca și cum lumea ar trebui să se potrivească tiparului nostru interior?

Poate pentru că, de multe ori, confundăm iubirea cu grija de a îndrepta.

Ne e teamă să vedem cum viața celuilalt curge altfel decât a noastră și uităm că Dumnezeu a lăsat libertate în fiecare suflet.

Dar acolo unde dorința de control se stinge, începe adevărata înțelepciune.

„Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta pe calea aceasta, pe care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei.” (Psalmul 31,9)

Poate că maturitatea duhovnicească nu înseamnă să înțelegi totul, ci să accepți că nu trebuie să înțelegi totul.

Că unele răspunsuri vin abia după ce încetezi să le cauți.

Că iubirea adevărată nu controlează, ci se roagă.

De fapt, poate că înțelepciunea nu e altceva decât pacea inimii care știe că Dumnezeu are grijă mai bine decât am avea noi vreodată.

Cel care se încrede în Domnul nu are nevoie să controleze nimic – doar să iubească și să meargă înainte, în lumină.