Bogatul și săracul Lazăr: privirea care schimbă tot

Astăzi am întâlnit din nou în Evanghelie o poveste care nu mă lasă liniștit. Bogatul și săracul Lazăr. Două destine care se ating, dar nu se ating cu adevărat. Pentru că un om, deși avea totul, era orb la durerea care stătea chiar la ușa lui.

Uneori mă recunosc în acest bogat. Nu pentru haine luxoase sau mese pline. Ci pentru momentele în care mă închid în lumea mea și nu văd lacrima celui de lângă mine. Graba mea. Gândurile mele. Planurile mele. Totul în jurul meu devine un decor și risc să trec nepăsător pe lângă un suflet care ar avea nevoie doar de un pic de atenție.

Sfânta Scriptură spune clar: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” (Isaia 58,7). Cât de simplă e invitația… și totuși câte ziduri pun între mine și cel care stă la poarta inimii mele. Lazăr nu cerea mult. Doar firimiturile. Atât de puțin încât e rușinos să recunosc că și firimiturile uneori mi se par un efort prea mare.

Și mai este ceva care mă atinge. În iad, bogatul îl vede pe Lazăr. Acolo unde deja e prea târziu. Ce tragedie: să deschid ochii abia când nu mai pot face nimic. Azi simt că Dumnezeu îmi vorbește foarte personal: „Acum este momentul. Acum vezi-l pe Lazăr.” Pentru că mâine poate să nu mai fie Lazăr la poarta mea.

Săracul are un nume: Lazăr, adică „Dumnezeu ajută”. Bogatul rămâne fără nume pentru că, trăind doar pentru el, a uitat esențialul: să fie om pentru alții. Sincer, vreau să păstrez în minte această lecție. Adevărata sărăcie nu e lipsa banilor. Adevărata sărăcie e indiferența.

Astăzi îmi iau un angajament mic, dar real: să ridic privirea. Să caut în jurul meu pe cineva căruia îi pot oferi măcar o clipă de lumină. O vorbă bună. O masă împărțită. O ușă deschisă. O inimă disponibilă.

Dacă citești acum rândurile mele, îți șoptesc un îndemn: nu aștepta să devii „bogat” ca să dăruiești. Timpul tău, atenția ta, bunătatea ta sunt comori pe care ți le-a pus Dumnezeu în brațe tocmai pentru a le dărui.

„Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta…” (Luca 16,25). Eu îmi amintesc astăzi. Îmi amintesc ca să nu trec pe lângă Lazăr. Ca să rămân om.