Atunci când viața atârnă de un fir

De multe ori am rostit aceste cuvinte ale profetului Isaia ca pe o rugăciune repetată, aproape din obișnuință. Azi, în schimb, le simt în carne și în oase. Parcă stau și eu acolo, în mijlocul unei lupte, așa cum spune profetul: „Doamne, sunt în mare cumpănă, nu mă lăsa!” (Isaia 38,14)

Simt că viața trece repede, mai repede decât pot înțelege. Un fir din țesătura timpului meu se rupe, iar eu rămân cu teama că nu voi mai vedea lumina de mâine. „Mă duc la amiaza zilelor mele” (Is 38,10)… Sună a nedreptate, a final prea grăbit. Mă agăț de tot ce am crezut că este stabil: sănătate, planuri, oameni. Totuși, uneori totul se clatină.

Îmi dau seama că atunci când mi-a fost bine, nu am observat cât de fragil sunt. Abia când corpul cedează și sufletul se cutremură, deschid ochii spre adevăr. „Casa mea este smulsă și dusă departe de mine” (Is 38,12). Nimic nu mai e sigur.

Cu toate astea, în rugăciunea profetului apare cea mai frumoasă ridicare: „Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață… Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață!” (Is 38,16). Iată esențialul. Nu sănătatea în sine mă ține în picioare, ci dragostea Lui.

Ce paradox minunat: „boala mea se schimbă în sănătate” (Is 38,17). Durerea poate fi o ușă spre libertate, spre recunoștință, spre curaj. Când Dumnezeu aruncă „înapoia Lui toate păcatele mele”, respir din nou aer curat. Îmi reamintesc că sunt viu, și asta e o minune.

Astăzi îmi spun mie însumi: nu vreau să amân să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi. Nu vreau să aștept boala ca să învăț să trăiesc. Cel viu îl laudă pe Domnul, „ca mine astăzi” (Is 38,19). Dacă am viață în mine, am și misiune. Dacă încă merg, încă iubesc, încă nădăjduiesc, înseamnă că Dumnezeu nu a terminat cu mine.

Dacă citești aceste rânduri și dacă și tu ai trecut prin momente în care ai simțit că totul se destramă, astăzi îți spun cu toată sinceritatea: ridică-ți ochii în sus. Strigă-i Lui chiar dacă vocea îți tremură. Există un mâine în care vei cânta din harpă și vei povesti cum Dumnezeu a păzit viața ta de „adâncul mistuitor” (Is 38,17).

Eu vreau să trăiesc fiecare zi ca pe o sărbătoare. Pentru că cel viu încă poate să cânte. Și eu încă sunt viu.