Puncte de sprijin

Există întâlniri în viață care ne surprind chiar atunci când credem că putem duce totul singuri. Descoperim astfel că suntem mai fragili decât păream și, în același timp, mai puternici decât credeam atunci când cineva ne este aproape.

Poeta Elisabeta Bogățan surprinde delicat această mirare a întâlnirii care ne susține sufletul:

Cântec de izbucnit în râs

cine ești tu dar

am apucat să întreb

rezemându-mă de tine

cu mirare

eu sunt un punct de sprijin

ai izbucnit în hohote albastre

de râs

și tu ești un punct de sprijin

căci ce ai putea fi

pe hotarul acesta clătinător

și subțire

dintre cuvânt

și răcoare

ai râs iar cu hohote limpezi

și tot mai albastre

rezemându-te de mine

tot mai amirositor

a pământ

Ce frumos spune: ne rezemăm unii de alții ca să nu ne pierdem echilibrul la granița fragilă dintre cuvânt și tăcere, dintre neliniște și pace. Dumnezeu ne-a creat așa, în comuniune. Nimeni nu este o insulă, oricât de tare s-ar preface.

Scriptura ne amintește clar acest adevăr:

„Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor;.

Căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul lui. Dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice!.”

(Ecleziastul 4, 9-10)

Poate că și noi suntem, fără să știm, răspunsul la rugăciunea cuiva. Poate că hohotele albastre din cer se aud atunci când învățăm să ne sprijinim unul pe celălalt. Bucuria împărtășită crește, iar durerea împărțită se înjumătățește.

Să avem curajul să ne rezemăm unii de alții. Acolo începe minunea.