Nemărginirile și dorul de sine 

Uneori simt că viața mea se scurge ca un râu care se caută pe sine. Poate asta simt și azi, privind în jur și simțind că lumea și eu suntem amestecați într-o mare de nemărginiri. Poemul „Nemărginirile” de Dumitru Tâlvescu descrie atât de frumos această căutare:

Nemărginirile își caută țărm

Se-nșiră-ncet, ape tremurătoare

Osândite între maluri,

Cu mâl murdar și prund jilav.

Arar un pește fulgeră adâncul

Zburătăcind prin valuri adormite

Deasupra stânci, îmbrățișate-n spume

În drumul apei ude opreliști,

Îmi poartă-n minte iar speranțe

Ascunse printre umbre și iluzii.

Cum se întorc izvoarele în râuri

Mi-e dor adânc de mine însumi.

Versurile mă fac să simt că adesea mă pierd în nemărginirile lumii și ale gândurilor mele. Îmi caut țărmul, un punct de sprijin, un loc unde sufletul să se oprească, să respire și să se regăsească.

Biblia vorbește și ea despre a căuta adâncimile sufletului: „Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele” (Psalmul 138,23). Este un îndemn blând să nu mă tem să privesc în mine însumi, să fiu sincer cu dorințele, temerile și speranțele mele.

Astăzi îmi dau voie să mă opresc și să privesc adâncurile mele. Să recunosc dorul de mine însumi, dar și promisiunea renașterii care se ascunde în fiecare val și în fiecare zbor de lumină. Iar tu, cititorule, fă și tu o clipă acest lucru: privește în tine, caută-ți țărmul și ascultă speranțele ascunse printre umbre.