Visul celor dragi

Uneori adorm cu inima înfierbântată de dorul de a-i vedea pe cei dragi care nu mai sunt lângă mine. Îmi doresc să-i ating măcar într-o îmbrățișare efemeră, știind că se va destrăma odată cu sunetul clopotului deșteptător. Fie și o clipă – tot ar fi mai mult decât tăcerea în care s-au închis.

Somnul meu capătă atunci un singur scop: să-i visez, să primesc, chiar și în vis, ceea ce nu am mai apucat să primesc de la ei în viață. În toiul nopții, mă trezesc adesea și mă cercetez: poate i-am visat și nu-mi amintesc? Și apoi adorm din nou, cu gândul transformat în țel, cu dorința de a lăsa visul să-mi spună poveștile lor, înțelepciunea lor, iubirea lor.

Știu însă, după cuvintele Apostolului Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejd,” (1 Tesaloniceni 4,13). Chiar dacă nu-i mai pot atinge în lumea aceasta, nădejdea vieții veșnice mă face să simt că legătura noastră nu este pierdută.

Poate dacă m-aș așeza lângă mormântul lor, sau m-aș întinde alături de ei, rezemat de cruce, printre frunze căzute, vegheat de flacăra unei lumânări, i-aș putea vedea mai des. Dar chiar și așa, chiar și în vise efemere, ei se arată și rămân vii în mine.

Această dorință de a-i visa este mai mult decât dor. Este o legătură cu sufletele lor, o amintire vie că dragostea nu moare niciodată, că cei pe care îi iubim ne rămân aproape, chiar și atunci când nu-i mai putem atinge în lumea aceasta.