La 240 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, Deva a redevenit loc de reculegere și aducere aminte. În cartierul Viile Noi, la poalele cetății, câțiva oameni inimoși s-au strâns în jurul unei cruci modeste, ridicate la sfârșitul secolului al XIX-lea de familia Nicodim Ardelean. Monumentul, aparent anonim, poartă o poveste veche, transmisă în șoaptă: aici ar fi fost executați cei 56 de țărani români care, în noiembrie 1784, au plătit cu viața curajul de a se ridica împotriva nedreptății.

Transilvania anului 1784

Transilvania anului 1784 era parte a Imperiului Habsburgic. Românii, deși majoritari, erau considerați „națiune tolerată”: fără drepturi politice, fără reprezentare în Dietă și fără recunoașterea oficială a Bisericii Ortodoxe. Iobăgia era o formă severă de exploatare, iar abuzurile nobilimii erau suportate în tăcere, până când tăcerea a devenit imposibilă.

Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan a început la Curechiu, în județul Hunedoara, pe 31 octombrie 1784, când Crișan i-a chemat pe țărani la adunare. În câteva zile, focul s-a extins în Munții Apuseni, pe Valea Mureșului și Valea Streiului. Țăranii au atacat conacele grofilor, au incendiat castele și au eliberat iobagi. Era o revoltă a demnității, nu doar a foamei.

Luptele de la Deva

În 6 noiembrie 1784, ceata răsculaților din regiunea Zarandului a ajuns la Șoimuș. O parte dintre ei, în frunte cu Horea, se afla la Roșia Montană, alții pe Valea Mureșului și Valea Streiului, unde flăcările răzbunării mistuiau castelele feudale.

Țăranii de la Șoimuș, aproape 400 la număr, îi chemau pe cei din satele vecine să li se alăture pentru a ataca Deva – cetatea unde se refugiaseră marii grofi și latifundiari maghiari.

În seara zilei de 6 noiembrie, răsculații au trecut Mureșul, dar au fost împrăștiați de focurile de armă ale armatei imperiale.

A doua zi, duminică, 7 noiembrie, în jurul orei 11, s-au adunat din nou la porțile orașului. Locotenentul Pfeifer, comandantul garnizoanei, a ordonat atacul: 70 de grăniceri și 74 de husari au pornit împotriva țăranilor. Aceștia, înarmați doar cu furci, coase și topoare, au rezistat o vreme, dar au fost copleșiți. 72 de oameni au fost uciși pe loc, mulți înecați în Mureș, iar 44 au fost luați prizonieri și duși în cetate. În luptele de la Binținți (azi Aurel Vlaicu) au mai fost capturați alți 21.

A doua zi, 8 noiembrie, fără nicio judecată, nobilii din cetate au hotărât moartea lor.

Vicecomitele Zejk a grăbit execuția: 20 de prizonieri au fost duși în spatele cetății, siliți să îngenuncheze lângă un șanț și decapitați. Trupurile au fost împinse în groapă. Li s-a refuzat până și ultima împărtășanie.

A doua zi au urmat alți 14, apoi cei prinși la Binținți. În total, „56 de țărani români au fost executați. Capetele lor au fost înfipte în pari, de-a lungul drumului de intrare în oraș, începând cu cel al preotului Mihăilă din Gelmar. ” Aceste scene de groază, au fost consemnate de călugărul Ioan Monorai în „Scurtă cunoștință a lucrurilor Dachiei”, vol. III al memoriilor secțiunii istorice –  Academia Română, tomul XXI, 1939. Erau scene de nesuportat – unii dintre condamnați se rugau să le vină rândul mai repede, ca să nu mai vadă ce se petrece.

„Executarea prizonierilor din Deva

Deva era scăpată şi ţăranii plătiseară scump atacul din ziua de 7 noiembrie. Dar nobilimea comitatului nu era mulţumită cu atât.

Luni, în 8 noiembrie dimineata, funcţionarii şi nobilii prezenţi în Deva, sc întruniră în şedinţă să facă judecată asupra prizonierilor. Şedinţa o ţinură în fortăreaţa Devei, deoarece , „cuprinşi de frică, declară dânşii, n-au cutezat să facă judecata în[tr-]oraş.”

Apoi, fără să cerceteze mult, care din prizonierii aceştia erau culpabili şi întru cât, [î]i condamnară pe toţi în mod sumar la moarte. Şi, ca sentinţa să poată fi executată imediat, luară de pretext ordinul împăratului Iosif în privinţa agentului Salis şi a emisarilor săi, ordin care se raporta expres numai la crima pentru amăgire la emigrațiune, şi care nu avca absolut nimica a face cu mişcarea politică şi socială a ţăranilor români

Textul acestei temerare sentințe era următorul:

,,Deoarece acuzaţii sunt constataţi prin acţiune fiscală, că sunt aprinzători evidenți, omorâtori cruzi şi jefuitori de case, şi au fost prinşi de nobilime, parte în cursul luptei, parte în persecu- țiune continuă, pe când voiau să facă un atac ostil asupra oraşului Deva dimpreună cu cealaltă mulțime a ţăranilor revoltaţi, şi fiindcă din mărturisirile unor prizonieri şi din relatările demne de credinţă ale altora persoane rezultă cu evidentă prezumţiune, că acuzaţii menționați mai sus dimpreună cu cealaltă mulţime revoltată sunt partizani unui emisar oarecare, din această cauză Tabla, în conformitate cu gratiosul decret al guvernul din 6 noiembrie anul curent, nr. 909, a aflat cu cale să aplice asupra acuzaţilor procedura sumară a legii militare şi, în consecinţă, [î]i condamnă ca pe nişte rebeli evidenţi şi turburători ai liniştii publice, prinşi în cursul luptei şi în atacul ostil, numai la pedeapsa cu paloşul, cu toate că dânşii, după dispoziţiunile legilor patriei ar merita cu tot dreptul o pedeapsă de moarte mult mai severă, dar motivele de siguranță publică şi împrejurările actuale consiliază ca pedeapsa să fie mai moderată”

Apoi tot în acea[şi] zi nobilimea din Deva începu executarea. Douăzeci de prizonicri fură duşi în dosul fortăreţei, lângă drumul ce merge spre Dobra, aici le făcură un şanţ lung, nefericiții țărani trebuiră unul câte unul să îngenunchie la marginea gropii. Capul, lovit de sabie, le cădea de [la] sine în groapă, iar trupul îl împingea carneficele, ca să facă loc altuia, şi în modul aceasta fură decapitați toți douăzeci de inşi. ( 276 )

,,De frica represaliilor, scrie în aceea[şi] zi vicecomitele Zejk, guvernului transilvan, am condamnat pe prizonierii români numai la pierderea capului, deşi dânşii erau demni de o pedeapsă mult mai severă, şi ca nu cumva din cauza întârzierii să ne scape din mână, noi am şi executat pe câţiva”. Apoi, recunoscând singur fapta rea adaugă: „,şi dacă în împrejurările actuale am greşit ceva în contra drepturilor militare, rugăm pe Excelenţele voastre să binevoiţi a interveni pentru noi”

Dar pe lângă toată conştiinţa acestei fapte neumane, în ziua următoare, executarea se începu de nou.

Alţi patrusprezece prizonieri fură, de asemenea, duşi în dosul fortăreţei şi aici executați lângă mormântul victimelor din, ziua precedentă ( 278 )

După aceştia urmară prizonierii din Binţint. Douăzeci şi doi de țărani, prinşi cu ocaziunea devastării curţii b[a]r[onului] Antoniu Orbán din Bințint, fură duși fără să mai fie cercetați, în partea de sud a oraşului şi aici executaţi de la cel dintâi până la cel din urmă, fără nici o compătimire ( 279 )

În modul aceasta făcu nobilimea din Deva să cadă prin paloş 56 de ţărani prizonieri, după ce, mai întâi, cu rea intențiune îi lipsi de dreptul de apel. Moderațiunea lipsea cu totul nobilimii, şi executarea prizonierilor din Deva nu mai avea nici chiar umbra unei justiții riguroase, din contra era numai o crâncenă tiranie

,,Scenele petrecute cu executările acestea ne spune o persoană demnă de credință – crau atât de înfiorătoare, încât condamnaţii se îmbulzeau singuri înainte ca să fie decapitați cât mai în grabă”. În furia sa, nobilimea nu voi să acorde acestor nefericite victime nici chiar ultima consolațiune creştinească, să se mărturisească şi cuminice, ci preoţii români îi însoţiră până la locul de supliciu numai cu rugăciunea Tatăl nostru. (…)”

„ (…) Lista nominală a prizonierilor decapitați în ziua aceasta nu mi-a succes să o pot afla în archiva comitatului. ( 276 )

Aceştia erau: Nicula Sârbu, Petru Petrescu, Lapedatu Veran, Tănase Reu, Onu Solnoc, Avram Ferghiuş, Ion Ferghius, loja Heghedüs din Mintia, Nicula Petru, Constantin Josan din Herepea, Ion Părău din Fărnădia, Ion Dan, Filimon Grozav din Vulceşti şi Antoniu Schreiber din Vitel. Amândouă mormintele ţăranilor decapitați aici se mai văd şi astăzi ca două mici movile in stânga drumului ce merge spre Dobra în coasta de miază-noapte a,,viilor noi”.  ( 278 )

Numele acestora ţărani era: Ion Ciurdariu, Adam Dănescu, lon Vinţan, Petru Olteanu, Pavel Băcăniţanu, David Mariş, Pavel Giula, Ion Romosan din Bintint, Ion Buciumanu din Geoagiu, Ştefan Dobra, lancş Ignat, Iosif Trif din Homorod, Aron Stoica, Sofrone Cândea, Avram Cândea din Rangheti, Şandru Murar din Jibot, Popa Michail din Gelmari, Ianeş Temeşan, lanes Spiniant, Ruselin Maieru din Şeuleşti, Adam Muntean din Uroi şi Adam Iacob din Cigmău. ( 279 ) ”

( sursa: Nicolae Densușianu – Revoluția lui Horia în Transilvania și Ungaria 1784 – 1785, pag. 144-146, 463 )

Mărturia moșului din Viile Noi

Locul acestui supliciu este identificat astăzi în cartierul Viile Noi, în spatele cetății. Unele mărturii vorbesc și despre un al doilea loc al execuțiilor, în pădurea din spatele actualei benzinării.

„ ,,Ascultă, moşule, spune-ne nouă, cam de căţi ai fi?” (sic)

,,Hm! voi fi aproape de optzeci de ani dar de ce mă întrebați?”

,,Ia uite, domnul acesta e de la Bucureşti şi ar vrea să afle nişte morminți în cari ar fi îngropaţi mai mulți țărani români de pe vremea lui Horia?”

Moșul să cam întunecă, ridică din umeri şi zisă hotărît că:

,,Nu ştiu să fie pe aici asemene morminti”. S-a văzut limpede că moşul ştie ceva, dar nu a cutezat să spună, nu cumva să ajungă în vreo belea. Cînd însă i-am explicat că ,,domnul acesta are îngăduinţa ca să cerceteze scrisorile ce să află la căncelăriile noastre de la vicişpan şi solgǎbirău, din cari să vede că pe aici, pe acele vremuri, li s-au tăiat capul la atǎța oameni nevinovați și au fost aruncați în două morminte care trebuie să fie pe aici pe undeva”.

Densuşianu atunci scoase notiţele de pe care a cetit numele celor ucişi şi aruncați în cele două gropi; atunci moșul să dete plainic și ne-a zis numai atǎta:,,Veniți după mine”.

Mergînd spre locul, acum aflat, Densuşianu 1-întrebă pe moş zicînd:,,Ei bine, moşule, de unde ştii dta că acele morminte sunt sau ar trebui să fie acele pe care le căutăm noi?”

Moşul înviorat şi mîndru i răspunse: „Cinstiți domni! Eu sum de naştere din aceste părți şi sum jitarul acestor locuri de peste treizeci de ani. Din copilăria mea și apoi şi mai târziu, căt au treit moşul şi mai ales tatăl meu, am trecut de multe ori pe lîngă acei morminţi şi am văzut cu ochii că uneori, cînd mergeau pe aici, ţărani de-ai noştri treceau din drumul de ţară şi duceau pănă la morminţi şi ridicînd pălăriile sau ori căciule să uitau împrejur că nu-i vede cineva, apoi-şi făceau o sfîntă cruce şi aruncau căte un gătegiu sau căte o floare de pe cîmp pe acele morminte. Că cine sunt îngropați acolo mi-au povestit tatăl meu, care știa de la moșul meu, precum a auzit şi de la alţii”. In dosul cetăţiei pe sub care trece drumul de ţară spre Dobra pe cînd mergeam cu moșul la mîna stîngă – nu erau căşi ca şi azi adecă un şir de case. Morminții ce să văd și azi sunt chiar la cea din urmă casă, dacă nu s-a edificat și alte căși de cînd am fost eu mai pe urmă acolo.

Astfel a trebuit să trecem peste mălăişte şi finate, cînd de-odată moşul să opri și ni zise arătînd cu mina:,,Aice-s”.

Stăpîniți de un pios sentiment, îngenunchia- răm şi ridicînd pălăriile am rostit căte un,,Ta- tăl nostru” şi în veci pomenirea lor”.

Moşul Bera să proșternu şi el și a început a pli[n]ge cu tot amarul lui. Obosiţi şi emoţionaţi, am rentors acasă foarte satisfăcuți de ceea ce ni s-a dat să descoperim.

După aceea, în cursul anilor, m-am abătut căteodată pe la acele morminte, arătînd şi esplicînd la cei cu care mă duceam anume pe acolo, sau cînd treceam cu trăsura pe drum, unde adese ne şi opream trecînd la ele. (…) Mai recent nainte cu căţiva ani ruit din nou, ba am dus la faţa locului atǎt pe subprefectul judeţului Valer Candrea, căt şi pe primarul oraşului de atunci August Herbai, ba mi se pare că a fost cu noi și prefectul George Dubleşiu şi cu datele din cartea funduară și cu schiţa de pe mapă, le-am arătat acei morminti, cari şi acum să mai văd deşi cam spălătăciți.

Subprefectul mi-a promis că va recerca pe domnul căpitan sau colonel Iorga fratele lui Nicolae Iorga – ca să vină de la Arad și să facă săpături ca aşa fără nici o îndoială să să poată constata identitatea locului.

Morminții sunt în nr. 1309 a cărției funduare din Deva, la parcelele 1718-13 (sic) intabulat pe Kendeffy Károly. Ce a făcut dl subprefect nu ştiu, deşi la recercare i-am trimis de aici numerul 4 din ,,România liberă” din a. 1919, dar nu mi-a mai răspuns. Mai încerc una. Voi scrie eu dlui Iorga, deşi nu-i am adresa şi nici nu ştiu dacă să mai află la Arad şi în ce rang.”

( sursa: Francisc Hossu-Longin, Amintiri din viaţa mea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975, pag. 244 -246 )

Crucea lui Nicodim Ardelean

La sfârșitul secolului al XIX-lea, un localnic, Nicodim Ardelean, a ridicat acolo o cruce de piatră, alături de soția sa, Maria. Pe cruce scrie doar: „Ridicată de familia Nicodim Ardelean și Maria.” Dar oamenii știau adevărul – știau că piatra marchează locul martirilor din 1784.

Inscripția discretă a fost o formă de protecție: autoritățile vremii nu ar fi permis un monument dedicat „țăranilor răzvrătiți”.

Astăzi, crucea stă între case și garduri, dar memoria ei încă arde tăcut.

„SCRIPTA MANET, VERBA VOLANT.”

„NICODIM ARDELEAN a fost un român gospodar cu stare bună, având terenuri agricole pe raza orașului Deva.

Strămoșii lui (Ardelean) familie nobilă, având originea în comuna Livadia de Câmp din județul Hunedoara, stabiliți în Deva.

El a deținut un teren în Deva, Cartierul „Viile noi”, strada Horea, colț cu strada Dim. Cantemir (de azi) înscris în Cartea Funduară Nr. 1309 a orașului Deva, Nr. top. 1718/13 cu suprafața de 2 Ha 1999 m.p., și unde în 1784 au fost decapitați și înhumați revoluționarii uciși la ocuparea cetății Deva, de către gărzile orășenești „Grencea Antonie și ajutoarele sale – țigani din Deva.”

Pe acest teren s-a făcut o groapă lungă (șanț) unde trupurile celor decapitați cu securea s-au aruncat în groapă, iar capetele lor s-au pus în pari, spre intimidarea poporului răsculat.

Nicodim Ardelean a luat parte în 1866 la lupta de la Königretz (Câne-creț), unde a fost rănit la cap. A decedat în Deva la anul 1906. Soția sa Maria, a fost originară din Mintia, din familie Popa.

Datele au fost furnizate de Silviu Orbonaș, a cărui mamă Roza Ardelean (căs. Orbonaș Iulius din Ilia), a fost înrudită cu Nicodim.

Atunci s-a dat de către Horia, ultimatum la Tebula Continura a nobililor din județul Hunedoara, refugiați în Cetatea Deva.

Acesta a fost următorul: (extragem câteva puncte)

pct (2) – nobilimea să nu mai fie …

(6) – nobilii să părăsească pentru totdeauna moșiile lor

(8) – pământurile nobililor să se împartă între poporul de rând …

 Și au luptat și murit pentru aceste idealuri, care astăzi s-au înfăptuit.

În amintirea acestor eroi îngropați aici, din străbuni se află o cruce de piatră modestă, în cartierul Viile Noi, pe strada Horia la intersecția cu strada D. Cantemir.

Această cruce a fost ridicată (firește casualtă) de familia Ardelean Nicodim și soția Maria, la marginea proprietății lor din Deva, în memoria acelor eroi sfințiți mai sus, care au fost îngropați în acea parte a municipiului Deva.

Pe cruce scrie: Ardelean Nicodim și Maria – pentru a deruta oficialitățile sovine din trecut. Iar toată lumea știe din vechime, din tradiție, că sub pe coasta, nu departe se află osemintele acelora care au fost decapitați de gărzile orășenești a Grențea Antonie și ortacii lui țigani din Deva, care au pus capetele lor în pari spre intimidarea poporului.

Această cruce – monument – este uitată. Trecătorii trec indiferenți pe lângă ea. Iar ea reprezintă un simbol și jertfa sutelor de eroi care au murit pentru un ideal și libertate de care noi azi avem parte.

Ar fi timpul ca în locul acestui modest monument, să fie ridicat unul mai vrednic, în amintirea celor care și-au jertfit viața – bunul cel mai scump – pentru libertate și dreptate socială. ”

( sursa: Dr. Romulus Iacob – Oameni din trecutul Devei – înainte și după 1 dec. 1918 – Deva 1984 )

O cruce, 56 de lumânări și inimile care nu uită

În ziua de 8 noiembrie 2025, în același loc unde pământul ascunde povestea celor 56 de martiri, câțiva oameni inimoși au venit cu flori și 56 de lumânări aprinse.

Nu a fost o ceremonie oficială, ci o întâlnire a inimilor – o tainică rugăciune între oameni care știu să tacă frumos în fața jertfei.

În jurul parastasului oficiat de Pr. Marius Iovan, paroh al bisericii „Sf. Mucenic și Arhid. Ștefan” din Deva, s-au adunat: Victor Vaida, Dumitru Tâlvescu, Ana Almășana Ciontea, Emil Vârnă, Irina și Radu Fachin, Gelu Dobrescu, Maria Sângerean și soțul ei, Micuțiu Sorin, Nicu Hada, Cristoi Eduard Claudiu, Ioan și Eugenia Danis, Valentina Duță, Mincea Mircea, dar și alți localnici care au venit cu o floare și o rugăciune.

A fost o comemorare modestă, dar plină de lumină și sens. Fiecare dintre cei prezenți a adus ceva din sine: o amintire, o poezie, o lacrimă, o promisiune.

Nicu Hada, artist devean, iubitor de muzică rock și folk, dar și de istorie, a vorbit despre izvoarele istorice ale acestui monument și despre lecția pe care martirii din 1784 ne-au lăsat-o fără vorbe, doar prin jertfă.

Deveanul Dorin Olariu – un adevărat artizan al lemnului, în mâinile lui prind viaţă minunate căsuţe în miniature, dar și poet – a citit o poezie personală despre răscoala lui Horea.

Doamna Ana Almășana Ciontea a înălțat o priceasnă ca o candelă vie, iar glasul ei a țesut pomenirea celor 56 în cântec. A recitat apoi o poezie proprie, închinată „celor fără nume pe cruce, dar cu veșnicie în neam”.

Lângă ea, prof. Maria Sângerean-Sibioara a citit o poezie dedicată eroilor din 1784, ca o legătură peste timp între suferință și demnitate.

La final, dl. prof. dr. ing. Victor Vaida, fost deputat în legislatura 1990–1992 și membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România, a rostit un cuvânt cu greutate și simț al datoriei: „Un asemenea loc nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Este nevoie de implicarea autorităților, pentru ca aici, la poalele cetății, să se ridice un monument pe măsura jertfei celor 56 de țărani uciși.”

El a adăugat că va încerca să sensibilizeze instituțiile locale și naționale, pentru ca memoria acestor oameni simpli, dar uriași prin curajul lor, să fie cinstită așa cum se cuvine.

Unul dintre participanți a rostit apoi, cu emoție: „Interesant… acum cinci ani, am început această comemorare doar două persoane. Apoi am fost trei, patru, anul trecut vreo zece. Iar azi suntem peste douăzeci. Cum lucrează Dumnezeu!”

Și într-adevăr, așa lucrează: tăcut, dar sigur, în inimile celor care nu uită.

„Trecătorule, oprește-te o clipă…” – îndeamna inscripția veche de pe piatra lui Nicodim Ardelean. Astăzi, Deva a ascultat din nou acest îndemn. Cu recunoștință, cu demnitate, cu tăcerea aceea grea care vorbește mai mult decât orice discurs.

Răscoala din 1784, deși înfrântă, a schimbat istoria.

La scurt timp, împăratul Iosif al II-lea a abolit iobăgia în Transilvania, iar visul țăranilor a devenit începutul conștiinței naționale românești.

De la Horea și Cloșca până la Avram Iancu și Marea Unire din 1918, drumul demnității românești trece pe aici – pe sub zidurile cetății Deva și pe lângă crucea din Viile Noi.