Acolo unde mă găsește Dumnezeu

Astăzi îmi aduc aminte că lumea din jurul meu se schimbă cu o viteză care uneori mă amețește. Oamenii se răzgândesc, se întorc, dispar, revin, se plictisesc, uită. Dar în mijlocul acestor rotiri, eu mă așez în fața Celui care rămâne același ieri, astăzi și în veci (Evr 13,8). Când totul pare relativ, eu aleg să mă sprijin pe o Stâncă.

Și mai descopăr ceva: dacă mă simt mic, trecut cu vederea sau obosit, nu înseamnă că sunt pierdut. Ba dimpotrivă: acolo, pe margine, în praful drumului, Dumnezeu are obiceiul să se oprească. El e de partea celor care nu au loc în primele rânduri, de partea celor care se ridică încet, cu genunchii zgâriați.

Așa că astăzi îmi dau voie să fiu mic. Îmi dau voie să nu impresionez pe nimeni.

Fiindcă știu că privirea Lui nu alunecă peste mine ca privirile oamenilor, ea se oprește – cu răbdare, cu blândețe – acolo unde mă aflu.

Astăzi nu mă mai rușinez de slăbiciunile mele. Ele devin locul unei ridicări.

Astăzi nu mă mai compar cu cei din față. El mă găsește oricum.

Și dacă cineva citește printre rânduri, poate va auzi și el aceeași șoaptă:

„Nu te teme. Acolo unde ești, acolo sunt și Eu.”

Iar acum, în zilele Postului Nașterii Domnului, învăț să fac liniște în mine. În tăcuta așezare a inimii mele, postesc ca să fac loc Celui care vine smerit, discret, aproape nevăzut – așa cum vine de fiecare dată când mă găsește pe margine. Și descopăr că postul devine un drum: un drum pe care îl parcurg încet, cu pași mici, spre lumina ce nu se schimbă și nu obosește niciodată să mă caute.