Atingerea iertării

Astăzi mă opresc înaintea Ta, Doamne, cu inima descoperită și rușinată de propriile mele neputințe. Spun „Tatăl nostru… iartă-ne greșelile, precum și noi iertăm greșiților noștri”, dar știu bine cât de des buzele mele rostesc ceea ce inima mea nu trăiește pe deplin.

De aceea Te rog, cu smerenie:

Învață-mă să nu păstrez în mine nicio urmă de răutate, nicio amintire otravită, nicio umbră de ranchiună. Ajută-mă să nu-mi închid sufletul, căci Tu nu mi l-ai închis mie niciodată.

Când privesc spre cei care mi-au greșit, de multe ori mă simt rănit, nedreptățit, tulburat. Dar când privesc spre mine însumi în lumina iertării Tale, înțeleg că, dacă Tu m-ai ierta doar pe măsura cu care iert eu… aș fi pierdut.

Și atunci îmi vine să cad în genunchi și să spun:

„Doamne, nu după dreptatea mea să mă judeci, ci după milostivirea Ta.”

Așadar, astăzi vreau să mă desprind, chiar dacă mă doare, de tot ceea ce mă ține legat de răul altora. Vreau să-i iert cu adevărat pe frații mei – nu doar cu mintea, dar mai ales cu inima. Vreau să-i iubesc în ciuda rănilor. Vreau să mă rog pentru cei care mi-au făcut rău, căci și Tu ai făcut la fel pentru mine.

Și cel mai mult îmi doresc un lucru:

Să simt mereu atingerea Ta – acea mângâiere tainică a iertării – care nu mă acuză, nu mă rușinează, nu mă condamnă, dar care mă învață să iubesc din nou și din nou.

Ajută-mă, Doamne, să trăiesc ca unul care știe că este iubit și iertat.

Și, din prea-plinul acestei bucurii, să pot dărui și eu iertare fără măsură.