Nu lipsa timpului ne doare, ci felul în care îl risipim 

De multe ori spun că nu am timp. O spun aproape reflex, ca pe o scuză care mă salvează de la explicații mai adânci. Dar dacă sunt sincer cu mine, descopăr că timpul există. Aceleași 24 de ore le avem cu toții. Diferența nu stă în cât timp primesc, ci în ce aleg să fac cu el.

Nu timpul mă trădează, ci prioritățile mele. Îl pierd în lucruri mărunte, în griji inutile, în conversații goale, în ecrane care mă obosesc mai mult decât munca. Îl risipesc pe aparențe, pe dorința de a fi văzut, pe alergarea după lucruri care nu-mi hrănesc sufletul. Și apoi mă mir că sunt obosit, că nu mai am răbdare, că nu mai știu cine sunt.

Am timp pentru ceea ce iubesc cu adevărat. Întotdeauna am. Dacă nu am timp să ascult, înseamnă că nu am pus ascultarea sus pe listă. Dacă nu am timp să iert, poate că orgoliul a primit mai mult spațiu. Dacă nu am timp pentru Dumnezeu, poate că L-am amânat, nu L-am pierdut. Timpul nu dispare. Se mută acolo unde îl trimit.

Adevărul este că lucrurile importante nu cer mult timp. O vorbă spusă la momentul potrivit. O îmbrățișare. O rugăciune sinceră. Un „îmi pare rău”. Un „sunt aici”. Ceea ce schimbă viața nu sunt orele lungi, ci clipele trăite cu adevărat.

Scriptura mă avertizează blând: „Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.” (Efeseni 5,15–16). A răscumpăra timpul înseamnă a-l salva de la risipă. A-l întoarce spre ceea ce contează cu adevărat.

Poate că și tu simți că zilele trec prea repede…

Când trăiesc superficial, timpul se evaporă. Când trăiesc conștient, fiecare clipă capătă greutate.

Nu am nevoie de mai mult timp. Am nevoie de mai mult adevăr în alegerile mele. Pentru că, la final, nu voi regreta lucrurile pe care nu le-am avut timp să le fac, ci pe cele importante pe care le-am amânat prea mult.

Timpul nu se pierde singur. Îl pierd eu.