Duminica în care Îl aud pe Dumnezeu spunându-mi pe nume

Este duminică. Clopotele au chemat din nou oamenii la biserică, iar eu sunt aici, în tăcere, ascultând Evanghelia lui Zaheu. Duminica nu este doar o zi liberă sau un obicei săptămânal. Este ziua în care Dumnezeu oprește timpul și îmi vorbește direct. Astăzi, prin această pericopă, simt că nu aud o poveste veche, ci o chemare personală.

În duminica aceasta, a 32-a după Rusalii, Evanghelia nu mă lasă să rămân ascuns în mulțime. Zaheu mă privește din pagină și îmi seamănă prea mult. Mic de statură, dar cu o dorință mare de a vedea mai mult. Un om care, deși greșit, nu renunță să caute. Și într-o zi de duminică, când Domnul Iisus trece prin cetate, totul se schimbă.

Duminica este ziua întâlnirii. Nu întâmplător Hristos nu trece grăbit. Se oprește. Ridică privirea. Spune un nume. Zahee! Așa face și astăzi. Pentru că Evanghelia nu se citește la plural, ci la singular. Fiecare dintre noi este chemat pe nume, chiar dacă ne ascundem în spatele aparențelor sau al păcatelor.

Ceea ce mă tulbură este că Zaheu nu este certat, ci primit. Nu este umilit, ci cinstit. Iisus intră în casa lui înainte ca acesta să-și îndrepte viața. Și tocmai această dragoste nemeritată îl schimbă. Înțeleg, în această duminică, că Dumnezeu nu așteaptă să fiu perfect ca să vină la mine. Vine ca să mă vindece.

Duminica este ziua deciziilor lăuntrice. Zaheu nu amână. Nu spune „voi vedea mai târziu”. Răspunde imediat: dă, repară, întoarce. Pocăința lui nu este emoție trecătoare, ci schimbare concretă. Iar răspunsul lui Hristos este la fel de prompt: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca 19,9).

Stând aici, în biserică, în această zi de duminică, înțeleg că și eu sunt chemat să mă urc în sicomorul pocăinței. Să-L las pe Hristos să intre în casa sufletului meu.

Și dacă astăzi Îl las să intre, mâine nu voi mai fi același.