Rugăciunea mea și măsura iertării

„Ce faci, omule? Îi ceri lui Dumnezeu să aibă milă de tine, iar tu îl blestemi pe celălalt? Nu te lăsa înşelat. Dacă nu vei ierta, nu vei fi iertat. Ştii lucrul acesta. Şi totuşi, nu numai că nu ierţi, dar Îl rogi pe Dumnezeu să nu ierte! Însă dacă nu este iertat cel care iartă, cum va fi iertat cel care Îi cere lui Dumnezeu să nu ierte? Dacă este un lucru rău să ai duşmani, gândeşte-te cu cât mai rău este să-i judeci şi să-i blestemi pe aceştia. Vei da socoteală pentru faptul că ai duşmani şi mai îndrăzneşti să-i judeci pe deasupra? În ceasul în care te rogi pentru milă şi pentru iertarea păcatelor, cum te va ierta Dumnezeu dacă Îi ceri să le facă rău altora? Sau când te rogi pentru tine, te uiţi în dreapta şi-n stânga, caşti sau te gândeşti la o mie şi una de lucruri. Însă atunci când te rogi împotriva duşmanilor tăi, îţi ţii gândul lipit de rugăciune. Diavolul ştie că atunci când ne rugăm împotriva celorlalţi, ne facem un mare rău, de aceea, în astfel de momente, nu ne împrăştie atenţia.” (Sf Ioan Gură de Aur – Problemele vieții, Editura Egumenița)

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur nu mângâie. Ele trezesc. Mă prind din urmă exact acolo unde aș vrea să nu fiu văzut. Pentru că, dacă sunt sincer, de câte ori nu I-am cerut lui Dumnezeu milă pentru mine, în timp ce inima mea era plină de judecată pentru altul?

Îi cer iertare lui Dumnezeu, dar țin minte ofense. Răscolesc nedreptăți. Și uneori, mai grav decât atât, nu doar că nu iert, ci Îi cer lui Dumnezeu să facă dreptate… așa cum o văd eu. Să-l pedepsească pe cel care m-a rănit. Să-l „învețe minte”. Și nu-mi dau seama că, în acea clipă, mă așez pe un loc care nu-mi aparține.

Sfântul Ioan spune limpede: dacă nu iert, nu voi fi iertat. Știu asta. O știu din Sfânta Evanghelie. O știu din „Tatăl nostru”. Și totuși, cât de greu este să cobor iertarea din rugăciune în viață. Pentru că iertarea nu este un sentiment, ci o hotărâre.

Mă regăsesc dureros într-un alt adevăr spus de Sf. Ioan Gură de Aur: când mă rog pentru mine, mintea mea zboară. Când mă rog împotriva cuiva, devin brusc foarte concentrat. Atunci nu mă mai distrag. Atunci sunt „prezent”. Și înțeleg de ce: pentru că mânia hrănește o falsă claritate. Diavolul nu are nevoie să-mi fure atenția când mă rog cu ură. Face deja ce îi convine.

Hristos este radical și limpede: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” (Matei 6,14–15). Nu este o amenințare. Este o lege a inimii. Inima care nu iartă nu poate primi iertare, pentru că este închisă.

Poate că și tu porți pe cineva în tine ca pe o rană deschisă. Poate că te rogi mult, dar pacea nu vine. Poate că răspunsul nu este să te rogi mai mult, ci să ierți mai adânc. Nu cu puterea ta, ci cerând puterea Lui.

Pentru că Dumnezeu nu ne cere imposibilul fără să ne dea harul.

Dar ne cere adevărul inimii. Iar adevărul este acesta: nu pot cere milă, dacă refuz să o dăruiesc.