„Spui că viaţa nu are sens? Cu atât mai bine: dă-i tu unul!”*

Au fost zile în care m-am trezit cu senzaţia că totul e gol. Că alerg dintr-o dimineaţă într-alta, dintr-o obligaţie în alta, fără să ştiu exact pentru ce. Am spus şi eu, poate prea uşor: „Viaţa nu mai are sens.” Dar, privind înapoi, îmi dau seama că nu viaţa era lipsită de sens, ci eu mă oprisem din a-l mai căuta.

Constantin Noica spune simplu şi răspicat: „Viaţa are sens!” Afirmaţia aceasta m-a tulburat. Pentru că dacă viaţa are sens, atunci problema nu e la ea, ci la mine: la felul în care o privesc, la ochii cu care o trăiesc.

Am înţeles, cu timpul, că sensul nu vine gata ambalat. Nu se primeşte la pachet cu buletinul, nici nu cade din cer. Sensul se construieşte. Se asumă. Se lucrează cu el, uneori cu trudă, alteori cu lacrimi. Dacă simt că viaţa mea nu are sens, poate că tocmai acesta e momentul meu de libertate: şansa de a i-l da eu.

Scriptura nu ne promite o viaţă comodă. „Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10). Nu belşug de lucruri, ci belşug de viață.

De multe ori aştept ca sensul să vină din exterior: dintr-o reuşită, din validarea celorlalţi, dintr-un moment „mare”. Dar sensul se ascunde adesea în lucrurile mici: într-un bine făcut pe ascuns, într-o iertare grea, într-o rugăciune spusă fără chef, dar cu sinceritate. „În toate este o vreme” (Eclesiastul 3, 1), inclusiv o vreme a căutării şi o vreme a tăcerii.

Am descoperit că viaţa începe să capete sens atunci când nu mă mai întreb obsesiv „Ce primesc?”, ci „Pentru ce sunt aici?” Când încetez să fiu doar consumator de zile şi devin lucrător al propriei existenţe. Sensul se naşte când îmi asum responsabilitatea de a trăi, nu doar de a supravieţui.

Dacă astăzi spui că viaţa nu are sens, nu te condamn. Te înţeleg. Dar îţi spun cu blândeţe: poate că eşti mai aproape de adevăr decât crezi. Pentru că exact din acest gol poate începe construcţia. Dă-i tu un sens. Prin credinţă. Prin iubire. Prin curajul de a merge mai departe chiar şi atunci când nu vezi clar drumul.

Viaţa are sens. Nu pentru că e uşoară, ci pentru că este dar. Iar darurile adevărate cer să fie trăite, nu explicate. 

*Constantin Noica în Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii,

Humanitas, Bucureşti 2011, 33.