Când mă grăbesc să critic, uit cât mi s-a iertat

De fiecare dată când mă grăbesc să critic pe cineva, observ ceva dureros: pentru o clipă, am uitat cine sunt și de unde vin. Am uitat câte mi-au fost iertate mie. Am uitat câte căderi mi-au fost acoperite cu răbdare, câte slăbiciuni au fost întâmpinate cu tăcere și cât bine am primit fără să-l merit.

Cuvintele acelui tată din Humboldt’s Gift sunt mai mult decât un sfat moral:

„Atunci când îţi vine cheful să critici pe altul, să ţii cont că nu toţi s-au bucurat de privilegiile pe care le-ai avut tu în viaţă.”

Ele mă obligă să mă opresc. Să cobor din graba judecăţii și să privesc mai adânc.

De multe ori, judec pentru că uit. Uit că eu am avut parte de oameni care m-au ridicat, de șanse care mi-au deschis drumuri, de iertare când nu ofeream nimic în schimb. Uit că nu toți au pornit cu aceleași daruri, cu aceeași lumină, cu aceeași protecție. Și atunci, dintr-o poziție comodă, cer altora ceea ce poate eu am primit pe gratis.

Domnul Hristos spune limpede: „De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Luca 7, 47). Dar eu observ că atunci când iubesc puțin, judec mult. Judecata mea trădează o inimă care, fie și pentru o clipă, a pierdut memoria milei.

Am început să învăț să mă întreb, înainte de a critica: Dacă aș fi trăit viața lui, aș fi fost diferit? Dacă aș fi avut rănile lui, lipsurile lui, tăcerile lui, aș fi ales altfel? De multe ori, răspunsul mă rușinează și mă liniștește în același timp.

Când îmi amintesc cât mi s-a iertat, glasul judecății scade. Apare compasiunea. Apare rugăciunea. Și uneori, apare tăcerea.

Nu vreau să fiu un om care adună greșelile altora.

Vreau să fiu un om care își amintește iertarea primită.