Dumnezeu vorbește încet

„Dacă vrei să-l auzi pe Dumnezeu, fii foarte atent, pentru că lui Dumnezeu îi place să vorbească foarte încet.”

Când am citit aceste cuvinte ale lui Monsenior Vladimir Ghika, am simțit că nu sunt doar o afirmație frumoasă, ci o explicație pentru multe din tăcerile mele.

De multe ori spun că nu-L aud pe Dumnezeu. Că nu-mi răspunde, că nu-mi vorbește, că pare departe. Dar, privind mai sincer în mine, îmi dau seama că problema nu e tăcerea Lui, ci zgomotul meu. Viața mea e plină de voci, de griji, de gânduri care se calcă unele pe altele. Iar într-un astfel de vacarm, o voce care vorbește încet nu are cum să fie auzită.

Dumnezeu nu strigă. Nu se impune. Nu forțează. El șoptește. Așa cum a făcut-o cu Ilie, pe munte, nu în vântul puternic, nici în cutremur, nici în foc, ci „într-un susur blând și subțire” (III Regi 19, 12). Acolo era Domnul. Dar ca să-L auzi, trebuia să fii atent. Și, mai ales, liniștit.

Am observat că Dumnezeu îmi vorbește cel mai clar atunci când nu mă mai agit să-L caut. Când tac. Când accept să nu am imediat răspunsuri. În rugăciune, nu de puține ori vin cu liste, cu cereri, cu explicații. Vorbesc mult. Și plec la fel de grăbit cum am venit. Apoi spun: „Nu mi-a spus nimic.”

Dar Dumnezeu nu intră în grabă. El așteaptă. Așteaptă ca eu să mă opresc. Ca inima mea să se așeze. „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10).

Dumnezeu vorbește încet pentru că respectă libertatea mea. Nu mă constrânge. Șoptește, iar eu aleg dacă mă apropii sau nu. Iar atunci când, pentru o clipă, reușesc să fac liniște în mine, descopăr că El nu a tăcut niciodată. Doar a așteptat să fiu atent.