Astăzi mă întâlnesc duhovnicește cu Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”, patriarh al tuturor semințiilor pământului. Dumnezeu l-a chemat să iasă din casa tatălui său, din cultura păgână a Urului și a Haranului, și să meargă într-o țară necunoscută. Avea 75 de ani când a plecat, lăsând totul în urmă – familia, orașul, siguranța – și a ascultat fără ezitare. Promisiunea lui Dumnezeu era clară: țară, fiu, binecuvântare. Promisiunea era atât de mare încât depășea orice înțelegere omenească, dar Avraam a crezut.

Avraam a crezut fără să vadă, a avut credință chiar și când i s-a cerut să-l jertfească pe Isaac, fiul mult așteptat. A avut răbdare, a mijlocit pentru alții și a știut să se supună voii lui Dumnezeu, chiar și în fața incertitudinii sau a greșelilor sale – precum situația cu Agar și Ismael. Eu, de multe ori, ezit, mă tem să merg spre necunoscut, să aștept răbdător și să ascult fără să înțeleg tot planul.

De la Avraam învăț că credința adevărată se măsoară în ascultare și în încredere deplină în Dumnezeu. Când simt chemarea Lui, trebuie să merg, chiar dacă nu știu unde voi ajunge. Când trebuie să aleg între confortul meu și voia Lui, trebuie să aleg voia Lui. Credința nu e moștenire fizică, ci alegerea de a trăi în ascultare și fapte bune.

Și întrebarea răsună în inima mea:  Unde mă opresc eu din ascultare și încredere? Ce aș fi gata să las în urmă și ce aș fi gata să urmez dacă Dumnezeu mi-ar cere să merg spre necunoscut, complet, fără ezitare?